Press "Enter" to skip to content

Povestea anului 2016 și, în special, a Ciucaș X3

„Well, I don’t go to church on Sunday
Don’t get on my knees to pray
Don’t memorize the books of the bible
I got my own special way”

— Tom Waits, „Chocolate Jesus”

Cel mai lung text pe care l-am scris vreodată pe Facebook, îmi pare rău. Sunt multe emoții și sentimente și, cum l-am auzit odată pe Cristi Puiu, nu vreau să tai nimic. Așadar, să începem de la pașopt.

Ideea

Ideea cu ultramaratonul mi-a venit anul trecut exact după ce am trecut linia de finish la maraton. Tocmai alergasem primul maraton montan și îl terminasem cu aproape o oră mai bine decât estimasem și ma și simtisem fantastic. Prima reacție a fost: „la anul vultur!” (Ciucaș X3 are câte un simbol pentru fiecare cursă: iepure pentru semimaraton, cerb pentru maraton și vultur pentru ultramaraton). Exact asta am postat și pe Facebook, asumarea publica fiind un mod de automotivare pentru mine pe care l-am mai folosit. Poate nu mulți își aduc aminte (https://www.facebook.com/imarcelzzz/posts/494717507355220), dar eu imi aduc aminte și ma arde pe creier până nu reușesc.

Brasov Marathon și tot ce a urmat după

Aşadar acesta era marele obiectiv pentru anul 2017. Am început să lucrez la el de anul trecut din decembrie. Am început să reduc viteza la antrenamente şi să măresc distanţa şi numărul antrenamentelor. S-a potrivit de minune şi cu faptul că aveam programat în decembrie să alerg ~280km pentru a îndeplini unul din obiectivele anului trecut. Şi aşa am ţinut-o toată iarnă: pe la 250km pe lună alergaţi în IOR. Când se apropia primăvară am luat calendarul competiţiilor şi am început să îmi fac un plan. Aveam nevoie să mai alerg încă 2 maratoane montane până în septembrie, aceasta fiind o condiţie de participare la ultramaraton. Mi-am făcut un plan bullet-proof prin care le aveam alergate până în prima săptămâna din mai, urmând ca apoi să particip la curse fără presiune şi să mă antrenez. Şi planul s-a dus fix în cap în primii 6km ai primului maraton, Braşov Marathon, unde m-am accidentat destul de rău. După o vizită la urgențe la ortoped mi s-a spus că îmi revin în 10 zile. Au trecut 14, a venit EcoMarathon-ul şi eu nu eram refăcut. Nici nu m-am mai dus la Moeciu. Apoi mi-am încercat glezna şi la Semimaratonul Bucureşti, la 3 săptămâni după accidentare, dar nu am putut alerga şi am abandonat după 2km. Îmi tot estimam timpul de recuperare, tot calculam care ar fi primul maraton din program la care aş putea participa, încercam să salvez ce se mai poate din plan. Am estimat că Maraton Apuseni, care avea loc la fix 5 săptămâni după accidentare, ar fi un concurs pe care l-aş putea termina. M-am gândit că dacă doctorul a zis 10 zile, 35 trebuie să fie mai mult decât suficiente. Planul era să mai prind şi vreo 2 săptămâni de antrenament. Între timp mi-am dat seama că accidentarea s-ar putea să fie mai serioasă decât estimase ortopedul deoarece atunci când m-a văzut el, eu aveam dureri în altă parte a piciorului, pe exterior, dureri care într-adevăr au trecut după 6-7 zile. A două zi după accidentare au apărut dureri pe interiorul piciorului şi de fapt acestea s-au dovedit a fi adevărata accidentare. Ca idee, nici în ziua de azi nu sunt 100% vindecat şi încă mai simt mici dureri în acea zona din când în când.

Maraton Apuseni

Revenind la cele 2-3 săptămâni dinainte de Maraton Apuseni, am tot încercat să reiau antrenamentele, şi de fiecare dată mă luau durerile. Şi aşa s-a aproiat weekendul concursului. Negam starea mea şi mă comportam că şi cum totul ar fi ok. Mi-am găsit transport, cazare pentru Apuseni şi tot speram la un miracol în ultima zi. Mi-am făcut bagajul seara, nu am suflat nici o vorba colegilor de pe grupul de Fb care mă primiseră în maşina lor, speram ca în dimineaţa plecării totul să fie dintr-o dată bine. Şi nu a fost, ba mai mult durerile parcă au fost mai mari. Am decis să mă duc totuşi la locul de întâlnire şi dacă nu mă lasă durerile pe metrou să renunţ acolo. Măcar să le dau vestea face to face dacă tot i-am încurcat atât. Trebuia să mergem cu maşina lui Alex Axon, iar din grup mai făceau parte Alex Paraschiv şi Octavian Andrei Ivanov. Unul din momentele care mi-au rămas întipărite în minte a fost reacţia şi replica lui Axon când i-am zis că nu mai vreau să vin şi de ce: „Lasă, viaţă e plină de decizii proaste. Dacă ai venit până aici, mergi”. Şi am mers, din nou sperând la o minune până a două zi la start. De notat ar fi că în cele 5 săptămâni nu m-am mai antrenat deloc, deci şi dacă cumva luam startul, nu puteam să am vreo aşteptare. Totodată, nu am spus nimănui că mă duc pentru că nu mai vroiam încă o asumare şi încă un eşec. Probabil că nimănui nu îi pasă sau ar fi înţeles, dar pentru mine e important. Drumul, oamenii, atmosfera, excursia în Apuseni au fost extraordinare. La start din nou dureri. Am decis să plec totuşi şi când nu mai pot, mă opresc. Şi-aşa mă obişnuisem cu abandonul. Totodată, simţeam dureri mai mari pe coborâre şi Maratonul Apuseni are în prima parte mai multă coborâre, traseul ajungând în punctul de altitudine minimă pe la km 26. Am zis că dacă cumva ajung acolo înseamnă că sigur voi termina, poate chiar trag un pic pe urcare. Şi am ajuns. Dureri au fost pe tot parcursul, am alergat mai încet, mai cu grijă, îmi mai băgăm piciorul în râuri pentru că apa rece îmi făcea bine. Şi cumva, cumva am ajuns la km 26. În general concursurile au urcările la început, iar pe final, când eşti obosit, ai în general parte de coborâri spre finish. Maraton Apuseni e invers. Oricât de uşor ar fi fost pe coborâre, am ajuns foarte obosit la km 26 unde a început o urcare care aproape mi-a pus capac. Dar am tras de mine, am făcut-o şi apoi am tras de mine până la finish. Cândva după km 30 mi-au dispărut şi durerile şi mă întrebăm dacă chiar au dispărut sau dacă doar nu le mai simt eu. Am terminat cursa în 7 ore, 46 min şi 51 de secunde, un timp pe care dacă l-aş fi văzut la altcineva l-aş fi desconsiderat cu un aer de superioritate. Aşa că Maraton Apuseni a fost şi o lecţie importantă de respect şi umilinţă pentru mine. Cu greu, fără glorie, Maraton Apuseni rămâne o amintire foarte frumoasă: un traseu extraordinar şi o cursa foarte bine organizată. Mi-a adus şi un nou pitic pe creier: trebuie să revin şi trebuie să alerg mai bine traseul ăsta (asumare publică!). Totodată, după concurs mi-am dat seama că pot să alerg şi că, deşi îmi mai dă semnale dureroase, accidentarea e aproape ok şi pot reîncepe antrenamentele. Până la urmă, cum a zis şi Axon, Maraton Apuseni a fost o decizie proastă foarte bună.

Marathon 7500

Şi asta am şi făcut în săptămânile care au urmat. Mai mult, începând cu Maraton Apuseni, în fiecare weekend până la Ciucaş am fost plecat din Bucureşti, cel mai mult la antrenament sau concurs pe munte. Mai exact au fost 11 weekenduri din 14 în care am alergat pe munte, al 15-lea fiind cel cu Ciucaş X3. Am alergat în munţii Măcin, Căpăţânii, Cindrel, Cozia (la Cozia Mountain Run), Bucegi (antrenament + Marathon 7500), Rila (am fost și în vacanță de o săptămână de hiking prin Bulgaria) şi vreo 4 antrenamente în Ciucaş.
Maraton Apuseni trecuse şi acumulasem o foame extraordinară de alergat. Trebuia să mai găsesc 1 maraton pentru a îndeplini condiţia de înscriere. Oferte erau destule dar majoritatea intrau în conflict cu alte chestii programate deja. Până la urmă trebuia să aleg între Marathon 7500 şi 2×2. 2×2 era în program pentru anul acesta şi îmi doream foarte mult să particip, dar mi-era teamă că e prea aproape de Ciucaş şi că, dacă îmi pun speranţele în el şi din vreun motiv nu reuşesc să îl termin, totul se va nărui. Aşa că am decis să particip la 7500, atenţie, la proba scurtă care are 45km şi ~3700m diferenţa de nivel pozitivă. Doar că la 7500 se aleargă în echipă şi eu nu aveam partener. Am întrebat pe Facebook, am întrebat pe grup, nu am găsit nici un partener. Am încercat să contactez oameni care puseseră anunţ pe siteul concursului. Nimic. Hotărât să mai încerc, am sunat pe cineva care căuta partener pentru proba lungă, cumva gândindu-mă că poate îl conving să participe la cea scurtă. Astea erau gândurile oficiale, deoarece în momentul în care am decis să îl sun, eu deja luasem decizia de a trece la proba lungă în subconştient. Şi exact asta s-a întâmplat: Alexandru Vlad „m-a convins” să particip cu el la tura lungă. Nici el nu mai participase la vreun ultramaraton până atunci şi vorbisem noi un pic de strategie şi ne dădusem seama că îl putem parcurge alergând cât mai puţin şi conservând cât mai multă energie în aşa fel încât să ne ajungă până la final. Cumva în creierul meu naiv se născuse şi o nouă bucurie: voi face un ultramaraton şi mai greu şi mai repede decât mi-am propus. Ne-am hotărât să ne întâlnim cu o săptămâna înainte să facem un antrenament împreună pentru a ne cunoaşte. Antrenamentul nu ne-a ieşit decât pe jumătate şi ne-am dat seama de nişte chestii importante pe care trebuia să le rezolvăm până la start. Ne-a prins bine ca experienţă şi ne-a arătat cam cât de greu este concursul acesta. Că idee, Marathon 7500, deşi este un pic mai scurt că ultramaratonul din Ciucaş, este mult mai greu. Comparate pe date oficiale, Ciucasul are 105km distanţă cu 4900m urcare, iar 7500-ul are 90km cu 7500m de urcare. Iar urcările din Bucegi nu sunt ca cele din Ciucaş. Dar, în fine, am luat startul şi am făcut exact ce ne-am propus: nu am tras deloc tare. Şi am rămas ultimii după nici 2 km de la start. Nici nu intrasem pe potecă. Am mers în acest ritm şi la un moment dat ne-am dat seama că s-ar putea să nu prindem timpul limită la punctul de control Peștera aşa că am făcut o coborâre fantastică de la Babele la Peştera şi am ajuns chiar cu vreo 20-30 min înainte de limită. Am urcat la Omu, am coborât pe valea Cerbului, iar aproape de Gura Diham am început să am primul moment de slăbiciune. Am ajuns după 14 ore la Gura Diham unde am mâncat şi m-am odihnit vreo 30 min. Voluntarii și jandarmii de acolo mi-au zis că sunt galben la faţă, că să renunţ, m-am speriat un pic dar mi-am dat seama că pot continuă într-un ritm uşor. Aşa că am plecat mai departe. Am mers într-un grup mai mare până la Prepeleac, noaptea prin pădure. Mi-am dat seama că nu mai am nici un pic din fricile pe care le aveam înainte vizavi de mersul noaptea prin pădure. La Prepeleac m-am speriat. Simţeam că sunt foarte obosit, cum nu am fost niciodată, simţeam că nu am putere în mâini şi în picioare cum ştiam că am eu de obicei, dar ştiam că mai pot merge în ritmul de până atunci. Poate urma să îmi şi revin mai târziu. Dar urma Bucşoiu: cea mai grea urcare din concurs. Şi vremea spre vârf se anunţa foarte rea: vânt puternic şi ceaţă. A două zi, la proba scurtă, traseul a fost modificat şi nu s-a mai urcat pe Bucşoiu din cauza vântului puternic. Asta e scuza pe care o zic mereu când povestesc despre 7500. Adevărul e că îmi pare rău că am abandonat, trebuia să trag de mine, trebuia să urc încet şi cu grijă, trebuia măcar să încerc. Nu aveam nici experienţa ultramaratoanelor. Din acestea 2 am învăţat că niciodată nu e aşa de rău şi că creierul încearcă să te păcălească să renunţi. Şi acum mă simt un pic dator lui Alex că l-am abandonat. El a continuat şi a terminat. Se putea. Mi-a zis că a fost groaznic, într-adevăr, pe creastă, dar se putea. Am mai fost la munte, ştiu cum e cu vremea, era într-adevăr greu, dar nu era de renunţat. Am dormit în cort cu voluntarii şi m-am întors singur a doua zi spre Gura Diham. M-am întâlnit cu toţi participanţii la proba scurtă şi i-am încurajat. Doamne cum alerga Radu Milea! Mereu când mă întreabă lumea ce am făcut la 7500 spun că am abandonat la km 57. Nu rotunjesc niciodată la 60. Km 60 ar fi însemnat vârful Omu, ar fi însemnat cu totul altceva. Cred că dacă ajungeam la km 60 terminam cursa. Bucşoiu e un prag psihologic. M-am întors uşor dezamăgit acasă. Învăţasem mult, şi, trebuie să recunosc că am acumulat experienţă foarte preţioasă care m-a ajutat foarte mult la Ciucaş şi, fără de care poate nu l-aş fi terminat. Dar totuşi, mai colecţionasem un abandon în anul ăsta al abandonurilor. Şi un nou pitic pe creier: trebuie să mă întorc la 7500 şi trebuie să îl termin. Sper să fie anul viitor deşi aș avea o problemă cu un eveniment deja programat în aceeaşi perioada. Pot să sper doar că o să am noroc când vor anunţa data concursului din 2017 (din nou, asumare publică!).

Ciucas X3

Cu Maraton Ciucaş X3 2015, Maraton Apuseni 2016 terminat cu chiu cu vai şi 7500 abandonat dar dincolo de distanţă de maraton, am întrebat organizatorii Ciucașului dacă îmi primesc înscrierea. Când am primit confirmarea, pregătirile au intrat în linie dreapta. Am renunţat la 2×2 pentru a face antrenamente doar pentru Ciucaş până la concurs. Ar fi fost de ajutor şi antrenamente + concurs în Făgăraş, dar eu vroiam să acumulez distanţă şi nu aveam nevoie de antrenament pe pante tehnice. Aşa că 2×2 a fost un nou sacrificiu pentru că să iasă Ciucașul. Dar, din nou: 2×2 în 2017 (asumare publică!). Şi am început antrenamentele pentru cursa mult dorită chiar la ea acasă: am participat la turele de recunoaștere, antrenament, marcare pentru concurs făcute chiar de organizatori: sâmbăta dimineaţa ne întâlneam la sala de sport din Cheia şi, în funcţie de capacităţile şi dorinţele fiecăruia, ne împărţeam în grupuleţe şi fiecare îşi făcea obiectivul. Cu ocazia asta am cunoscut mulţi alergători extraordinari de la care am învăţat multe. Voi enumeră câţiva şi îmi cer scuze celor pe care i-am uitat (sau le-am uitat numele că am o problema la capitolul asta) în ordinea în care i-am cunoscut la antrenamente: Dragos State şi Alexandra State (ei sunt principalii organizatori şi îi ştiam de anul trecut de la recunoaşterea pentru maraton), Lucian-Daniel Lupa, Adriana Lupa, Zlate Dan, Iulian Grigore, Oana Grigore, Costica Anghel, Alina Mihaela şi restul oamenilor din poză asta: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10153839487995886&set=a.10150931325255886.413160.522520885, Iuliana (doar atât ştiu), Adrian Șurubaru, Diana Șurubaru, Cristina Craiciu (cu care mă mai întâlnisem tangenţial), Mihai Godeanu, Simina Stan. De la cei care participaseră deja la ultra chiar am furat nişte idei. Antrenamentele au fost foarte mişto şi lipsite de incidente. Cel mai lung a fost de ~62km că aşa auzisem eu că trebuie să faci unul de peste 60 şi am prins şi o scurtă porţiune de noapte pe el. Am făcut şi o recunoaştere la pas a ultimei porţiuni într-o tură de marcare: urcarea de pe Pârâul Sterp. Porţiunea asta e celebră. Ultramaratonul din Ciucaş nu are porţiuni prea abrupte sau prea grele, urci, coborî mult, dar nimic prea tehnic. Ei bine, urcarea asta nu e aşa. E poate printre cele mai grele pe care le ştiu. Este foarte abruptă, este pe pământ, prin pădure. Pe stanca urci altfel astfel de pante, pe pământ în schimb e mai greu. Şi, că să va faceţi o idee, este la km 85. M-a făcut să înclin un pic din cap când am văzut-o, dar, până la urmă, eu am vrut să particip la cursa asta, traseul e de mult aşa. Despre antrenamente nu ar mai fi altceva de zis. Am mai făcut unul mai lejer în ultimul weekend de dinainte de concurs împreună cu prietenul Cosmin Mirel Paun pe care l-am virusat anul asta şi a participat şi el la semimaraton. Aşa că…

… Să ajungem la concursul propriu-zis. Săptămâna de dinainte a fost cu fluturi în stomac. Pregătiri, cumpărături, planuri. Mi-am cumpărat gelurile de care estimăm că voi avea nevoie, mi-am mai cumpărat şi nişte şosete mai bune, gaitere că tot avusesem experienţe neplăcute cu pământ în adidaşi la antrenamente. Am încercat să ajung în Cheia din timp, dar nu s-a putut din cauza serviciului, aşa că am ajuns vineri seară pe la ora 22:30. Startul era a două zi dimineaţă la 6. Mi-am luat kitul de participare repede, sistemul gândit de organizatori a mers foarte bine. La acest concurs există un kit de bază şi există posibilitatea de a-i adaugă diferite produse, crescând taxa de înscriere. Eu mi-am luat „cu de toate”. De baza erau: tricou de bumbac, revista, magnet, iar extra: bandană, tricou tehnic, jambiere de compresie, gel, magneziu, activator (care de fapt au fost nişte jeleuri care se zicea că aveau acelaşi efect; bune în final). Ca întotdeauna, produsele au fost foarte de calitate. Ca paranteză, încă îmi pare rău că nu am participat în 2014 şi încă îmi doresc un tricou de la ediţia aceea. Revenind la sala de sport din Cheia, nu am avut timp să socializez cu nimeni, doar am salutat câteva fețe cunoscute şi apoi m-am grăbit cât am putut să mă culc pentru a dormi cât mai mult posibil. Cum ratasem şedinţa tehnică vroiam să întreb pe cineva ce s-a discutat, dar prins cu toate am uitat să fac asta. Am făcut planul de nutriţie (pe care îl aveam cât de cât în cap de ceva vreme) pe la ora 23 şi un pic, am mâncat pe la ora 0 şi pe la 1 m-am culcat. Am dormit bine şi m-am trezit la ora 4:50. Pregătiri ca în dimineaţă cursei şi pe la 5:30 am plecat spre start. Pe la 5:40 era puţină lume la start, oamenii îşi beau cafeaua, atmosfera foarte relaxată. Era întuneric, dar nu era chiar nevoie de frontale datorită iluminatului stradal din Cheia. S-a făcut şi o minimă verificare a echipamentului, am fost checked-în de cei de la cronometrare şi nu mai rămânea decât să luăm startul. Împreună cu mine, încă de la acea ora a fost iubita mea Fabi care mai apoi m-a aşteptat şi ajutat pe traseu în checkpoint-urile de la Măneciu şi Valea Stânii, iar apoi m-a aşteptat la finish. Atmosfera de la start a fost întreţinută de o trupa de percuţie foarte mișto. Simţeam cum îmi cresc bătăile inimii la fiecare bătaie de tobă.
La 6 s-a dat startul şi am plecat. Ceva mai mult de 100 de nebuni care vroiau să alerge 100km pe munte… Primul km prin Cheia în care am trezit şi toţi câinii, iar apoi am intrat în pădure. O imagine extraordinară pe care o vezi numai cu astfel de ocazii e şirul indian de frontale prin pădure pe potecă. Primii 30 km îi ştiam foarte foarte bine, până în pasul Bratocea, apoi următorii 50 deloc care nici măcar nu sunt în munţii Ciucaş ci în Munţii Grohotiş şi Tătaru, că apoi pentru ultimii 25 să revenim în Ciucaş pe traseu cunoscut mie. O lecţie importantă de la 7500 a fost să nu plec chiar foarte încet deoarece şi dacă mergi oboseşti, iar dacă alergi e posibil să îţi obişnuieşti corpul să ţină acelaşi ritm şi mai încolo, mult, mult mai încolo. Am decis să alerg în prima parte a traseului într-un ritm confortabil, dar să nu mă limitez la mers. Ca indicator îmi luăm respiraţia, dacă respiram prea tare era prea repede, dacă respiram doar pe nas era prea încet. Aşa că am alergat undeva pe la 90% din ritmul meu de maraton şi acum, la final, pot spune că a fost o strategie bună. Cumva mi-au rămas rezerve de energie până la final cu strategia asta şi chiar am ţinut în mare parte un ritm decent. Totodată am fost foarte atent să mănânc aproape în continuu. Câte puţin, câte puţin, dar în continuu: ba o bomboană, ba un gel, ba nişte seminţe. În posturile de revitalizare am mâncat mai serios. Auzisem eu (cred că am citit la Robert Hajnal pe blog) că trebuie să anticipezi nevoia de mâncare şi nu să ajungi în punctul în care îţi cere organismul. Odată ajuns acolo e prea târziu şi durează până asimilezi. Aşa că am fost atent şi la asta. În fine, concursul începuse şi mi-am dat seama că sunt emoţionat în mai multe momente de stângăcie cu care nu eram obişnuit de la antrenamente. Pe cheile Văii Stânii m-am împiedicat şi am căzut. Am căzut însă în cel mai confortabil loc posibil: pe nisip. M-am ales cu o julitură la genunchi care nu mi s-a părut cine ştie ce pe moment, dar abia a două zi am văzut că a fost cât de cât serioasă. Mai nasol a fost că m-am umplut de nisip din cap până în picioare, inclusiv pe bidoane. Până la cabana Ciucaş unde era apă am băut numai din băşică din spate. Eu beau foarte multă apă şi de aceea pe toată durata concursului am avut la mine între 1 şi 2 litri de apă împărţite între cele 2 bidoane din faţă şi băşica din rucsac. Am continuat să alerg cu voie bună şi în ritm care mi se părea foarte bun, am ajuns pe vârful Ciucaş, acolo iarăşi puţin emoţionat am greşit drumul (am făcut traseul asta de zeci de ori, îl știu pe derost), noroc cu voluntarii care mi-au atras atenţia. Am alergat cu poftă până în pasul Bratocea (~km 31) unde Fabi nu a putut să ajungă, dar oricum luasem asta în considerare când făcusem planul. Acolo am făcut plinul cu apă şi am mâncat mai bine. Am dat ceasul jos de la mâna şi l-am pus în rucsac. Ar trebui să explic: eu am că ceas de alergare un Polar M400 care îmi înregistrează traseul prin GPS şi ritmul cardiac printr-un senzor de pe piept. Bateria acestui ceas ţine ~8 ore. Dar am vorbit cu cei de la Polar care mi-au confirmat că pot încarcă ceasul în timp ce el înregistrează. Aşa că am venit cu soluţia de a cară un acumulator extern în rucsac şi de a conecta ceasul la el. Nu mai aveam acces la informaţiile afişate, dar sesiunea continuă să înregistreze. Şi una din plăcerile mele esta că la sfârşit să mă uit pe statisticile alergării. Am verificat că totul merge ok și ceasul continuă să înregistreze la antrenamente. Din pasul Bratocea traseul continuă în general în urcare dar pe pante line. Am decis să alerg cât mai puţin posibil la deal, poate doar pe pantele foarte ușoare, în schimb pe plat şi la vale să alerg necondiţionat. Şi pe munţii Grohotiş (care cred că sunt denumiţi în mod ironic că nu am văzut absolut nici un grohotiş) sunt multe zone line, alergabile. A fost o plăcere până pe vârful Uliţa. De acolo însă a urmat o coborâre urâtă pe iarbă sau poate nu am găsit eu poteca pentru că m-am şi rătăcit la un moment dat. Noroc că aveam track-ul pe telefon şi s-au prins şi alţi concurenţi că mergem greşit şi am revenit foarte repede în traseu. Şi apoi a urmat o urcare scurtă prin pădure, dar urâtă, că pe Pârâul Sterp. Nu mi-a plăcut deloc partea aceea şi am declarat-o cea mai urâtă parte a traseului. Dar am trecut şi de ea şi am continuat spre Stâna Nebunu. Nu prea mai aveam răbdare de pauze aşa că deşi mai alergam în diferite grupuri, nu am avut răbdare să fac pauze cu ei şi continuam singur dacă ei se opreau, iar apoi mai încolo mă prindeau. La stâna Nebunu am mâncat o brânză foarte bună şi apoi am plecat spre Măneciu. Ştiam că trebuie să trecem pe lângă un releu şi mă tot aşteptăm să apară, iar el se tot lasă aşteptat. Multe urcuşuri şi coborâşuri scurte pe porţiunea asta. Dar odată ajuns la releu era coborâre alergabila până la Măneciu, ceea ce am şi făcut: 5km de alergare sănătoasă. La baraj Măneciu mă aşteptau Fabi şi părinţii mei Ilie Gheorghe și Ilie Maria-Marinela care m-au dădăcit extraordinar: mi-au adus de mâncare şi de băut ce am vrut, mi-au umplut bidoanele, Fabi mi-a dat cu cremă pe genunchi. Am mâncat bine, am băut şi un pic de bere şi am plecat hotărât. De la baraj am luat şi beţele pentru că mă gândeam că în a două parte va fi nevoie de mai mult sprijin din cauza oboselii. Nu prea îmi place mie cu beţe, dar, când ai deja câțiva km acumulați e bine să le ai. Îmi plăcea să zic că trec de la 2×4 la 4×4. Porţiunea de după baraj e cea mai uşoară din tot traseul: un drum de ţară care, dacă urcă, urcă lent, mult plat, foarte alergabil. Barajul era la ~km 62, exact distanţă celui mai lung antrenament. Înainte de concurs mi-am făcut un plan orar pe care l-am respectat foarte bine până la baraj. Dincolo de acest punct, am făcut eu nişte estimări, însă am şi zis că de acolo intrăm în tărâmul surprizelor: nu voi şti cum voi reacţiona. Posibil să pot ţine ritmul, posibil să nu mai pot deloc. Şi, într-adevăr, estimările pentru checkpoint-urile următoare au fost greşite cu de la 20 min până la 1 ora şi 45 min la finish. Da, cumva am zis majorităţii că singurul obiectiv e să termin, unora le-am zis că vreau totuşi 20 de ore, dar în planul meu vroiam 18 ore şi 30 min. La câteva zeci de minute după baraj am început să mă îngrijorez că nu mai auzeam ceasul în rucsac. Ceasul scotea câte un bip la fiecare km și nu îl mai auzisem de mult. L-am verificat și am văzut că dăduse o eroare și nu putea fi resetat. M-am necăjit un pic pentru că pierdusem track-ul, dar nu aveam ce să fac, trebuia să continuu. Am sperat totuși când am ajuns acasă să recuperez măcar parțial trackul, însă nu s-a putut. Asta e, nu era ceas de distanțe din astea. În porţiunea de după baraj am avut primul şi singurul moment de cădere fizică. Mi-am simţit muşchii foarte obosiţi, picioarele mă dureau şi simţeam că nu mai pot trage. Simţeam totuși că pot merge. Şi am zis să fac exact asta, am continuat în mers deşi terenul se preta la alergat. Totodată se apropia seara, era deja ora 18 şi, oarecum, în capul meu, m-am gândit că nu e bine să rămân singur în porţiunea de noapte. Auzisem şi că sunt nişte stâni mai periculoase prin zonă. Nu ştiu dacă totuşi am mers eu repede sau dacă au rămas ei mai încet, dar la un moment dat am ajuns în grup cu Cornel Buliga şi Andrei Mihai care erau mai în față. Cornel e cineva despre care eu aș obișnui să zic că e „din altă liga”: doar un exemplu: a ieşit pe 4 la Marathon 7500 la general (împreună cu Adelin Udeanu). Însă la Ciucaş o pereche nouă de adidaşi i-a făcut foarte mari probleme şi din cauza asta nu a putut să alerge cum și-a dorit. Asta spune multe despre spiritul acestor oameni: deşi avea dureri groaznice, omul nu s-a gândit să abandoneze niciodată. A tras de el până la sfârşit şi a terminat cu durerile alea groaznice până la ultima sută de metri. Nu pot să nu fiu egoist şi să nu afirm că ne-a prins foarte bine prezenţa lui în grup. La un moment dat am început să mă simt mai bine şi i-am lăsat în urmă şi am încercat să mă ţin după alţii, însă mi-era teamă că nu mă voi putea ţine de cei din faţă şi că voi rămâne singur aşa că am decis pe Vârful lui Crai să rămân cu ei 2 până la sfârşit. Mai târziu când urma să mai am un moment nasol s-a dovedit a fi decizia bună. Până la Tabla Buții am mers şi am povestit câte şi mai câte. Acolo voluntarii ne-au întâmpinat cu cârnaţi fripţi care au mers la fix. Partea până la Poiana Stânii am alergat-o, deja toţi 3 ne simţeam mai bine. La poiana stânii iar revedere cu echipa de susţinere, iar am fost tratat foarte bine. Am făcut toţi 3 o pauză pentru că urmă Pârâul Sterp: cea mai grea urcare. Mi-am luat la revedere de la părinţi şi de la Fabi, ne-am urat să ne vedem cu bine la finish şi am plecat cu voie bună. Mereu îmi imaginasem momentul acesta şi mereu era însoţit de o idee: dacă ajung la km 85, obligatoriu voi continua până la finish. Indiferent de starea de spirit, indiferent de starea fizică, km 85 era the point of no return. Şi acum plecam din acest punct într-o stare foarte bună: şi fizică şi psihică. Fizică bună cât se poate în condiţiile respective: eram foarte obosit, într-adevăr, dar îmi luasem multe geluri cu mine şi urmă să le consum pe toate dacă era nevoie să am energie să trec acea urcare. Pe urcare am mai povestit tot felul de poveşti de munte, de alpinism, a fost o atmosferta foarte mişto în grup. Şi a fost atât de mişto încât nici nu ne-am dat seama cât de bine urcăm. Da, era greu, da ne mai opream să ne tragem răsuflarea, da, ne tot plângeam şi făceam toate glumele posibile despre cât de greu e (cine a fost nebunul care a pus urcarea asta în traseu sau că nici un turist nu urcă niciodată pe acolo şi noroc cu concursul că mai merge vreun om pe acolo). Dar am urcat foarte bine şi am depăşit 4 concurenţi. Traseul foarte bine marcat prin pădure cu benzi reflectorizante: ziceai că eşti pe o pistă de avion. Odată ieşiţi în golul alpin traseul era marcat cu lămpi roşii care clipeau… pe acolo decolau vulturii. În vârful urcării m-am întâlnit cu Sebi, un slavamontist pe care îl întâlnisem la marcarea traseului cu un an înainte şi care în fiecare an stă şi aşteaptă toată noaptea concurenţii în creastă la ieşirea de pe Pârâul Sterp. L-am salutat, am schimbat câteva vorbe şi apoi am plecat mai departe. De acolo creastă mai are mici urcuşuri până la penultimul checkpoint, La Răscruce, dar nimic serios. Însă când eşti deja după km 90, simţi fiecare urcare. Din nou glume şi înjurături. La răscruce o nouă pauză în care ne-a depăşit un concurent. Eu auzisem de la alţii că nu e bine să stai jos pentru că te dor picioarele mai tare când te ridici, însă acolo am considerat că e timpul de o pauză cu stat jos. Până atunci mă odihnisem doar în picioare, inclusiv la baraj unde am stat sprijinit de un zid. Şi apoi am început coborârea spre Muntele Roşu care ştiam că nu o să-mi placă. Andrei şi Cornel se simţeau mai bine, însă eu m-am chinuit foarte mult pe coborârea aceea. E urâtă, se coboară în praguri, sunt multe şanţuri. M-am bucurat că nu eram singur pe acolo. La un moment dat am decis să facem o nouă pauză. Ne-am aşezat în potecă, am stins frontalele şi am admirat cerul înstelat pentru 3-4 minute. A fost un moment din ăla în care nu a mai contat concursul. După Cabana Silva (Muntele Roşu) a urmat ultima coborâre până la finish pe care am alergat-o pe jumătate. La fel am alergat şi ultimii 500m, linia dreapta de şosea din Cheia şi am trecut toţi 3 linia de sosire în acelaşi timp. Am făcut poze, ne-am îmbrăţişat, a fost foarte emoţionant. Foarte emoţionant a fost şi momentul în care Fabi mi-a pus medalia. Am terminat concursul într-o stare foarte bună de spirit, cu zâmbetul pe buze şi cu chef de viaţă. Din experienţa unor ture montane mai lungi ştiam că la un moment dat intru într-o stare în care nu mai am chef de nimic şi doar vreau să se termine. Interesant e că nu a fost aşa de această dată. M-am simţit bine până la final în ciuda durerilor inevitabile musculare sau de la băşici. Rupţi de oboseală (era deja 2:30) ne-am retras fiecare. La cabană unde ne cazasem am mâncat, am băut o bere, aveam chef de vorbă, am făcut un duș şi am ajuns să mă culc după ora 4, ajungând aproape la 24 de ore de când mă trezisem.

A doua zi am venit la premiere şi i-am aplaudat pe toţi cei de pe podium. De majoritatea auzisem, comunitatea alergătorilor montani e încă mică. De menţionat ar mai fi şi faptul că Robert Hajnal a stabilit record al cursei cu 11 ore 29 minute şi 23 de secunde (pe 105km cu 4900m de urcare), timp care mie îmi e greu să mi-l imaginez sau să zic ceva despre el (Robert împreună cu Daniel Stroescu au stabilit record şi la Marathon 7500 cu 16 ore, 5 minute, 14 secunde). Un moment foarte mișto a fost când am fost strigaţi toţi finisherii şi am fost chemaţi lângă podium pentru o poză de grup. Am şi primit un mic cadou din partea organizatorilor, încă o bandană. A fost foarte emoţionant pentru mine pentru că nu cred că voi urca vreodată pe un podium, şi a fost foarte special să îmi aud numele strigat. Dar, na, nu ştii niciodată.

Durerile de după cursa au trecut surprinzător de repede şi astăzi am alergat deja în parc. Am urmărit postări pe bloguri, fotografii, filmări toată săptămâna pentru a prelungi un pic evenimentul, am citit tot oricât a fost de lung. Nu ştiu mai departe ce voi face anul asta, simt că aş mai vrea un concurs măcar, poate voi încerca Maratonul Bucureşti, dar momentan nu am luat nici o decizie. Oricum, cu toate abandonurile şi nereuşitele de anul acesta, l-am reuşit măcar pe cel pe care mi l-am dorit cel mai mult. În rest, urmează să pregătesc sezonul de anul viitor şi încă nişte ani după aceea deoarece planurie mele se întind mult.

Data 10 Septembrie 2016
Tip concurs trail
Distanță  103km
Diferență de nivel pozitivă 5000m
Bib  3053
Timp 20:16:19
Clasare general: 44 / 90 (48.9%)
masculin: 41 / 86 (47.7%)
Track Eroare ceas 🙁

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Google Analytics care, la rândul său, folosește cookies. Continuând să folosiți acest site vă dați implicit acordul pentru folosirea acestor cookies. Mai multe detalii aici / This site uses Google Analytics which, in turn, uses cookies. By continuing to browse this website, you implicitly accept the use of these cookies. Find out more about this here