Press "Enter" to skip to content

Transylvania 100k 2017

Țineți-vă bine, e lung dar cine are chef cred ca îl poate citi în sub 26 de ore
În primul rând sunt un pic frustrat că nu am activitatea Strava pentru că mi-a crăpat aplicația de pe telefon în timp ce se sincroniza cu serverul și acum activitatea e într-un fel de purgatoriu al activităților și mă tot conversez cu suportul de la Suunto să o reînviem. Pe ceas e teafără și nevătămata deci s-o rezolva cumva până la urmă. Chiar eram curios să îmi văd timpul pe segmente. Later edit: am recuperat cu succes activitatea, link-ul către Strava e la final.

Până atunci, povestea:
În dimineața concursului, m-am trezit ca omul la 3:45, m-am pregătit și pe la 4:35 am plecat spre castelul Bran de unde se pleca în cursă. Din păcate mi-am uitat la pensiune batonul și energy shot-ul pe care plănuiam să le iau înainte de start. Nu e mare lucru, mi-am zis, aveam destule la mine să trec o iarnă.

Planul era să alerg în ritmul meu, fără presiuni, fără să încerc să ma țin după cineva (adică după Costică). Cu toate astea, îmi făcusem niște estimări pentru fiecare checkpoint și pentru timpul final: aveam o estimare optimistă de 20 de ore, una neutră de 21 de ore, una pesimistă de 22 de ore și una foarte pesimistă de 24 de ore. Rezultatul final s-a încadrat în cea de-a cincea estimare, care nici nu apucase să existe: cea dezastruoasă.

Startul a venit brusc: s-a început numărătoarea inversă de la 4. Toți au plecat un pic cam repede după părerea mea, așa că deja din primii metri mi-am încălcat planul și am început să trag un pic. Să stau lângă Costică măcar la început, mă gândesc. Intrăm în pădure, începe urcușul abrupt și mie tot tare mi se părea. Urcăm în liniște, nu îmi aduc aminte să fi schimbat prea multe vorbe. Mi-aduc aminte că i-am spus la un moment dat că sper să nu fie vânt foarte puternic sus că o să mă demoralizeze complet. Urcușul continuă și ușor, ușor lucrurile încep să se așeze, începe să îmi fie bine. Ba îl și depășesc pe Costică. M-a întrebat după cursă de ce l-am depășit acolo. Nu era vreo bravură, pur și simplu ăla era ritmul ok acolo. La șaua Țigănești era o limbă mare de zăpadă înghețată pe care nu am vrut să o traversez și am ocolit-o pe sus. Acolo Costică a crezut că am greșit traseul și m-a strigat. I-am zis că e în regulă și fiecare și-a văzut de cursă. Acolo e ultimul loc unde l-am mai văzut pe Costică Anghel. Am început să alerg spre Mălăiești și la un moment dat văd că sunt plin de sânge pe o mână, dar eu nu simțeam nimic, nu știam ce s-a întâmplat. Mi-a luat ceva să îmi dau seama, într-un final m-am prins că am o foarte mică despicătura la degetul mare dar care face totul să arate mult mai înspăimântător. Mi-am dat seama că nu e important și am continuat, ignorând-o. A durat ceva până s-a închis. Înainte de Mălăiești m-am rătăcit un pic și am ratat coborârea. Mi-am dat seama repede și am revenit în traseu și am coborât în stilul caracteristic: încet, dar prost.

La Mălăiești mi-am făcut plinul de apă și izotonic, am mâncat ceva și am plecat. Vremea dădea deja semne că se înrăutățește. În horn era frig, vânt și ceață. Aveam deja un strat și foița de vânt pe mine, am pus și geaca de ploaie peste foiță. Nu mai vedeam pe nimeni în față, mergeam doar după urmele din zăpadă. Mi-am dat seama că tot nu sunt îmbrăcat destul de bine, în special la mâini pe care le simțeam deja amorțite. Cu toate astea nu am vrut să mă opresc în horn, să las bețele, să dau jos rucsacul și am continuat așa până sus. Acolo Bogdan Popa, fotograful, m-a ajutat să îmi pun mănușile deoarece singur nu am putut. Am continuat spre Omu pe o ceață foarte deasă și vânt puternic. La un moment dat a apărut o nouă traversare cu zăpadă înghețată, cea mai periculoasă după părerea mea. Am pășit precaut în treptele săpate de ceilalți și mă tot gândeam că dacă îmi alunecă piciorul aici nu e de bine. M-am prins într-un final să urc direct pe vârful muchiei și acolo am constat că pe sus se mergea mult mai ușor și nu era periculos deloc.

La Omu nu am stat deloc, am continuat spre Bătrâna. Ceața deasă și vântul au persistat, iar din acest motiv mă tot uitam pe ceas să văd că încă sunt pe unde trebuie, mai ales prin zonele unde se alerga mai mult pe iarbă și nu era o potecă definită. Track-ul a fost simplificat de softul celor de la Suunto și redus la 1000 de puncte pentru a nu ocupa multă memorie pe ceas, de aceea localizarea pe traseu era nu tocmai precisă. Mă prindeam că am ieșit din traseu doar după vreo 100-200 metri. Toată cursa a fost marcată de rătăciri din acestea scurte.
Am ajuns la refugiul Bătrâna unde știam că trebuie să fie checkpoint. Nu era nimeni. Am început să strig… nimic. Am strigat și când nu bătea vântul să fiu sigur că mă aude cineva. Tot nimic. Am plecat mai departe.
Am coborât binișor spre Peștera, singura dificultate am avut-o când a trebuit să traversez Ialomița. Am făcut un pic de echilibristică pe niște bolovani mai mari și am ajuns cu bine pe malul celălalt. În vale temperatura era ok, nu era ceață, nu bătea vântul. La checkpoint-ul de la Peștera am mâncat iarăși bine: 2 ciorbe (adică două pahare de ciorbă) și ce mai aveau oamenii pe acolo, mâncare de checkpoint și am plecat spre Babele. Pe drum am vorbit cu Alina și i-am explicat că sunt undeva între estimarea pesimistă și cea foarte pesimistă, că nu merg bine din cauza vremii și că o să dureze așteptarea ei în checkpoint-ul de la Bușteni. La Babele am cotit-o repede spre Omu. Aproape de Omu am intrat din nou în ceață și au revenit rătăcirile scurte. Am mers pe traseul de iarnă deși track-ul zicea că trebuia pe traseul de vară. Nu știu pe unde era marcajul oficial, nu îmi mai aduc aminte daca am văzut vreunul, oricum, nu aș fi luat-o pe traseul de vara nici dacă îmi ziceau că mă descalifică; mi se părea prea periculos. Înainte de Omu am luat-o prin stânga vârfului Bucura deși traseul era prin dreapta și m-am întâlnit cu concurenții de la proba de 50km care coborau și toată lumea îmi zicea că nu merg bine.

După Omu a început coborârea pe valea Cerbului. Aici mereu, fie vară, fie iarnă, fie vreme bună, fie ceață, ratez primele serpentine. Am păstrat tradiția și am tăiat-o de-a dreptul încercând să mă orientez după ceas. Era destul de greu deoarece erau multe zig-zag-uri și nu știam dacă traseul e afișat în sens corect sau în sens invers, iar imaginea se rotea la cel mai mic gest. Am folosit logica imbatabilă: atâta timp cât cobor și nu urc, e bine. Știu că multora le place coborârea pe Valea Cerbului, eu nu sunt unul dintre ei. Panta e alergabilă, dar simțeam prea tare fiecare pietricică în talpă. Coborârea a mers greu și din cauză că am mai ocolit sau parcurs cu grijă bucăți de zăpadă înghețată, dar parcă tot a mers mai bine ca la recunoașterea făcută cu o săptămână înainte. Și la un moment dat a început să ningă. Cred că era ninsoare sau un fel de grindină, iar mai în vale a devenit ploaie. De alergat am mai alergat pe ploaie, chiar și cu o săptămână mai devreme și pe același traseu, dar, cumva, de data asta nu a mai mers. Eram probabil destul de obosit deja, intrase un pic frigul în mine sus și nu îmi revenisem încă (deși nu îmi era frig), iar ploaia, de altfel nu foarte puternică (dar nici ușoară) a adus picăturile care au umplut paharul. Totul a început să mi se pară mai greu de acolo, mă concentram mai greu, eram nervos. Am vrut să mă cunosc în condiții grele, ei bine, făceam acum cunoștință cu mine și nu îmi plăcea. La un moment dat am ieșit din nou din traseu când credeam că trebuie să trec pe partea opusă a văii. Am urmat ce îmi părea mie a fi o potecă, dar după puțin timp mi-am dat seama că ori sunt pe partea corectă dar mai jos, ori nu sunt pe partea corectă. Am încercat totuși să avansez și să ies mai jos în traseu, însă era foarte greu. Alunecam, terenul era dificil, GPS-ul nu ajuta că nu eram foarte departe de traseu și eram și pe vale. Cumva, peste toate, ploaia, ca o picătură chinezească făcea totul să pară mai fără speranță. Într-un final am văzut un alergător și am reușit să revin în traseu. Mi-am tras sufletul și am reînceput să alerg. Câteva sute de metri mai încolo am alunecat și m-am umplut de nămol din cap până în picioare. Se mai întâmplă, dar cumva atunci totul îmi părea o răzbunare personală a universului pe mine. După încă vreo câteva sute de metri, la o trecere pe sub un buștean, nu am văzut bine încă un ciot din cauza glugii și nu m-am ferit destul și am luat o lovitură puternică la tâmplă. M-am dezechilibrat, am văzut un pic negru în fața ochilor și am tras o înjurătură care s-o fi auzit până la Omu. Am stat un pic, m-am consultat sumar, mi-am dat seama că pot continua și că, vreau, nu vreau, trebuie și am plecat. Am continuat totuși deznădăjduit spre Bușteni știind că acolo mă așteaptă Alina cu haine și încălțări uscate. Deja începusem să analizez varianta abandonului.

După atâtea ore de alergare solitară pe o vreme nasoală și cu o stare psihică foarte proastă momentul revederii cu Alina a fost copleșitor. Deși m-am schimbat de toate hainele continuam să tremur și să îmi fie frig. I-am spus că mă gândesc să abandonez deoarece părea că ploaia va continua pâna duminică și nu e nici o plăcere în a alerga încă 55km, o bună bucată noaptea, pe ploaie. Afară a început să plouă și mai tare (checkpoint-ul avea un adăpost) sau cel puțin așa îmi părea mie. Am primit și un mesaj de la Alex, colegul de la 7500, care mă încuraja să continuu în ciuda vremii. Îmi făceam un pic de curaj deoarece simțeam că mai am resurse și mai pot, apoi mă uitam afară și vremea era tot mai rea și mă descurajam.

Am așteptat o oră, nehotărât. Vremea a început să dea semne de îmbunătățire și m-am hotărât să continuu. Mi-am zis că am vrut să fac cursa asta pentru a căpăta experiența și asta era cea mai bună experiența pe care o puteam obține. Ce fac la TDS dacă plouă? Am plecat în încurajările Alinei și cu moralul din nou ridicat. Am găsit traseul prin pădure pe care nu îl găsisem cu o săptămână înainte și, după vreo 300m am alunecat și am căzut din nou în noroi. Am înjurat din nou destul de zgomotos, dar cumva am trecut mai repede peste moment și continuat.

Când am început urcarea de la telecabină spre Piatra Arsă ploaia s-a oprit și chiar s-a înseninat. Eram entuziasmat deja, urcam cu spor și cântam. Am depășit vreo 2 grupuri, printre care și cel al lui Edi Petrov și Victor Moț care mă auziseră și chiar m-au felicitat pentru felul în care urcam. Am stat cu ei la un gel unde m-au asigurat că au informații sigure despre prognoză că nu mai plouă. După încă 15 minute de urcat cu spor a început să plouă. Am simțit foarte clar cum scade entuziasmul și pace-ul o data cu intensificarea precipitațiilor. Cât urcam aveam un singur gând. Dacă ajung sus și văd că în partea cealalta de munte e senin, voi continua necondiționat. Am ajuns la Piatra Arsă și în partea cealaltă era și mai urât. M-am gândit din nou să abandonez. Am stat și aici vreo 20-25 de minute la adăpost. Într-un final m-am hotărât să mă echipez mai bine (a se citi: să pun toate hainele pe care le am pe mine) și să continuu, măcar până la următorul checkpoint. Am luat un polar al Alinei peste cele 2 straturi ale mele și peste geaca de ploaie. Am luat și pantalonii de ploaie pe care nu credeam să-i port vreodată la o competiție, doar să-i car ca să respect regulamentul. Și am plecat mai departe.

Și din nou vremea s-a îmbunătățit miraculos, s-a înseninat și chiar am avut parte de niște peisaje de vis cu raze de soare printre copaci, cerul de asfințit oglindit în lacul Bolboci. Mi-am zis că nu mai are cum să se strice vremea. Pe traseu pe la cele 10 traversări al râului în valea Dorului m-am alăturat unui alergător, Alex Ivanov, și m-am gândit că, întunecându-se în curând, n-ar fi o idee rea să mergem împreună. La Bolboci am mâncat bine paste, am băut o cafea și două ceaiuri și când ne pregăteam să plecăm nu îmi mai găseam punga cu electronice: frontala, acumulatorul extern și cablul de încărcare pentru ceas. Am avut un moment de panică, am sunat-o pe Alina, am pus-o să sune organizatorii și pe cei din checkpoint-ul de la Piatra Arsă, Luiza Loloiu s-a oferit să îmi dea o frontală ca să pot continua, stres, stres, stres. Într-un final mi-am dat seama că de fapt le băgasem din greșeală într-un alt buzunar al rucsacului în care nu bag niciodată nimic (fiind buzunarul dedicat bășicii de apă).

A trecut și momentul ăsta și am plecat spre șaua Strungulița. Atunci mi-am dat seama că pot merge mai repede ca Alex și, un pic jenat, i-am zis că mă duc înainte. Am prins grupul din față (Edi și Victor și încă cineva, cei pe care îi depășisem pe urcarea spre Piatra Arsă) care mergeau mai bine. Dar nici ei nu păreau să se grăbească și am decis să plec singur în speranța că prind pe cineva de mai în față. Am aprins frontala deoarece deja se întunecase și am ajuns la o zonă cu mult jnepeniș. Acum, ori nu am găsit eu poteca și am mers numai prin bălării (am navigat numai cu ajutorul ceasului), ori chiar așa era traseul pe acolo. Poteca nu era bine definită și era mult jnepeniș crescut peste ea. Nu știai când pui piciorul dacă îl pui pe pământ, bețele se tot agățau, călcam strâmb, avansam anevoios. Cred că și cei din spate mergeau greu că nu vedeam nici o frontală. Și, ca bonus, a început din nou să plouă. Am ajuns la ce cred eu că era șaua Strungulița (spoiler: nu era), acolo unde traseul făcea stânga. Ploua și era ceață, iar eu, din nou, nu eram într-o stare psihică excelentă. Și aici m-am rătăcit din nou. Culmea, GPS-ul îmi zicea că sunt pe traseu, dar sigur sigur nu eram, eram în bălării. După ce m-am învârtit vreo 15 minute, cred eu, în cerc, nu mai știam când mă uitam la ceas sau la luminile care marcau traseul care e direcția din care am venit și care e cea în care trebuie să mă duc. Eram foarte confuz, singur și deznădăjduit, doar că acum nu doar ploua, era și noapte. Într-un final am văzut de după o culme ieșind un șir de frontale: m-a ajuns grupul din urmă și împreună am găsit traseul. De acolo nu am mai continuat singur. Totuși am stat cu cei din față care au mers în ritm mai alert și până la Moieciu am rămas doar 3: eu, Edi și Victor. La un moment dat, după mult timp, oricum, s-a oprit și ploaia.

Acum, înainte de Moieciu, traseul parcurge prima parte din bucla 3 de la EcoMarathon în sens invers. Dacă știi cât nămol este acolo într-o zi în care nu plouă, îți poți imagina cum este pe vreme ploioasă. Am consumat multă energie încercând să îmi țin echilibrul sau să înaintez; mersul prin noroi e criminal de greu. În checkpoint la Moieciu Edi ne-a zis că el vrea să tragă la sub 24h. Am refuzat oferta de a pleca cu el deoarce eram obosit rău de la înotul prin noroi și am rămas cu Victor pentru ultimii 20-23km.

Anul acesta, cu câteva zile înainte de start, s-a modificat traseul deoarece o porțiune era impracticabilă. S-a adăugat o ocolire care a lungit traseul cu vreo 2 km, dar organizatorii ne-au consolat cu faptul că astfel se urca mai puțin. Partea proastă era că bucata asta nu o aveam pe ceas și a trebuit să o urmărim exclusiv după marcaje turistice și marcaje suplimentare de concurs. De la Moieciu am plecat spre poiana Guțanu pe ultima parte de la EcoMarathon, dar în sens invers. Urcările abrupte deja mergeau foarte greu, în rest am mers la pas. Partea asta o cunoșteam și nu eram în pericol de rătăcire deși am parcurs-o în întregime pe ceață. Era o singură potecă și trebuia să fim siguri că suntem pe ea. Cine a mers noaptea pe ceață pe munte știe cât de deranjant este și că nu vezi de fapt nimic, doar alb. Albul ăsta m-a determinat anul trecut să abandonez la 7500.

Din poiana Guțanu spre valea Gaura nu știam traseul așa că am avut din nou parte de o rătăcire, de data asta mai serioasă că nu mai aveam ceasul să mă orientez. Noroc că a fost mai puțină ceață. Aveam totuși harta pe telefon, dar e mai greu să te orientezi cu telefonul. Am bâjbâit mult amândoi până am găsit traseul, iar asta ne-a mai demoralizat un pic. Ca idee, nici marcajul suplimentar nu a fost cine știe ce, dar nici cel turistic nu era clar.

Într-un final am ajuns și în valea Gaura, la ultimul checkpoint, după ce am parcurs niște porțiuni destul de dubioase și abrupte. Probabil mi s-au părut mai grele din cauza oboselii. În checkpoint am fost informați că „it’s all downhill with 2 exceptions of 30m climbs each”. Acum, așa o fi fost, dar în mintea mea mi s-a părut că am urcat enorm. Am avut o nouă cădere psihică și o răbufnire când am văzut că mai avem o groază de urcat. Într-un final a venit și coborârea, destul de abruptă și cu foarte, foarte mult noroi. Niciodată nu am văzut atât de mult noroi. Am coborât cu greu, depunând mult efort să nu alunec.

Am ajuns în sfârșit la drum și la intrarea în Bran și am răsuflat ușurat. Dar, nu, surprizele nu se terminaseră. Trebuia să nu mergem pe șosea prin sat, ci pe un deal și să coborâm de-abia la castelul Bran. Dealul, pe lângă faptul că însemna urcare, era și foarte, foarte, ați ghicit, plin de noroi. O sunasem pe Alina și o anunțasem că ajung în 20-30 minute, ei bine, acești ultimi 3 kilometri i-am făcut în aproximativ o oră. Cireașa de pe tort a fost o coborâre de vreo 5 metri aproape verticala chiar la sfârșit care ne-a luat câteva minute să o coborâm în siguranță. La castel ne-au mai pus să intrăm pe o potecă ușor denivelată și cu mult noroi. Dar într-un final am ajuns cu bine la finish în 26 de ore și 37 minute. A fost foarte emoționantă sosirea mai ales că în ultimii kilometri tot aveam impresia că nu mai vine, am alergat ultimii 50 m, ne-am primit medaliile, ne-am felicitat și i-am mulțumit lui Victor pentru kilomentrii în care m-a însoțit. El mi-a zis că ar fi putut merge mai repede pe ultima porțiune, dar nu a vrut să plece de lângă mine. La un minut după noi a ajuns și Alex Ivanov care deși rămăsese în urmă înainte de Moieciu și-a regăsit picioarele în apropiere de finish și a tras un pic mai tare.

Nu am mai terminat ca la Ciucaș cu energie și chef de viață, am terminat epuizat și un pic demoralizat. Ca timp sunt dezamăgit, mă așteptam să ajung mult mai bine deoarece mă evaluasem mai în formă ca anul trecut. Nu știu cât să dau vina pe vreme și cât pe mine. Am pierdut vreo 1 oră și 20 minute în checkpoint-urile Bușteni și Piatra Arsă contemplând ideea abandonului. Deși am avut geacă de ploaie, cumva a intrat frigul în mine și nu am mai putut scăpa mult timp de el. Dacă nu era noroi, dacă nu ploua sigur era mai bine, dar nu pot spune cu cât.

Cu toate suișurile și coborâșurile fizice și emoționale nu regret că am participat. Mă gândesc că nu o să mai am parte de vreo cursă cu condiții mai grele prea curând (sper) și dacă am reușit-o pe asta o să le reușesc și pe restul. M-am înscris exact pentru a mă testa cu ceva mai greu, pentru a mă cunoaște, pentru a căpăta experiența care îmi lipsește la capitolul ultra și de care am mare nevoie în august la TDS, dar și pentru cele 5 puncte de calificare la UTMB. Măcar atât am bifat.

 

Data 20 Mai 2017
Tip concurs trail
Distanță  109km
Diferență de nivel pozitivă 6860m
Bib  1144
Timp 26:37:47
Clasare general: 46 / 153 (30.1%)
categorie: Senior 18-39 26 / 48 (54.2%)
Track Strava

One Comment

  1. Plăcut impresionat de lupta cu tine și mediul dur .Foarte faina și utilă povestea ta ! Felicitări și știi că ești deja pregătit pentru alte provocări frumoase ! Toate bune 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Google Analytics care, la rândul său, folosește cookies. Continuând să folosiți acest site vă dați implicit acordul pentru folosirea acestor cookies. Mai multe detalii aici / This site uses Google Analytics which, in turn, uses cookies. By continuing to browse this website, you implicitly accept the use of these cookies. Find out more about this here