Press "Enter" to skip to content

Olympus Mythical Trail 2017

Olympus Mythical Trail e al doilea ultramaraton (și ultimul) de pregătire pentru TDS. Cândva pe la începutul anului am decis că pe lângă antrenament am nevoie și de experiență pentru o cursă mai serioasă cum e TDS-ul. Am vrut să particip în două curse grele de peste 100km comparabile ca dificultate. Și ce-am vrut am primit și încă pe atât. Prima cursă a fost Transylvania 100k unde am avut de-a face cu vânt, ploaie, grindină, ceață, noroi și unde am ajuns aproape, aproape de o hipotermie. Timpul la final a fost foarte nesatisfăcător pentru mine, dar măcar pot spune că am învățat să fac față genului acesta de vreme. Pentru a doua nu am căutat special o cursă diferită, dar așa s-a nimerit: un fel de cealaltă extremă meteo: o cursă de 100km în Grecia… în iulie… Mă așteptam să fie cald. Cu exact 3 ani înainte eram tot acolo, venisem în vacanță în Olimp pentru traseu până pe vârful Mytikas. Și atunci am suferit de cald și de arsuri, și anul acesta am avut noroc tot de o perioadă cu avertizări meteo de temperaturi extreme. Nu știu exact valorile temperaturilor, dar aș estima peste 35 de grade la start și peste 40 la finish.

Nu mai țin minte cum am aflat de OMT, dar o dată ce am aflat mi s-a și pus pata pe cursa asta. Profilul părea greu, știam că muntele e tehnic, vremea sigur era o provocare și mai era cuvântul ăla în titlu: „mitic”. Deși logistic a fost foarte dificil, m-am încăpățânat să particip. A fost prima cursă la care am fost complet singur. Nu a fost nimeni cunoscut cu mine la start, nu m-a așteptat nimeni în nici un checkpoint, nu m-a așteptat nimeni la finish. La Transylvania, când am ajuns la checkpoint-ul de la km 50 unde mă aștepta Alina eram într-un punct de minim psihic. Atunci am înțeles în sfârșit cât de mult înseamnă să ai pe cineva drag care să te aștepte și să te susțină, cât de important e să vezi o față familiară. În Grecia trebuia să fac față singur unui astfel de moment dacă ar fi venit: am considerat asta un alt aspect de antrenat.

După ce nu am găsit transport ca lumea cu autocarul și m-am gândit că și-așa ar fi prea obositor, am decis să zbor la Salonic și de acolo să ajung cu mijloacele de transport în comun până în Litohoro, orașul de la poalele muntelui Olimp. De la aeroportul din Salonic se ajunge ușor cu un autobuz la autogară (1h, 2€), iar de acolo cu un autocar la Litohoro (1h30min, 9€). M-am cazat în Litohoro, iar zona de start/finish era la Aiyannis, undeva la 4 km în afara orașului. Am fost rapid cu un taxi să îmi iau kitul de participare, am luat cina și m-am culcat. Nu a fost timp de nici o altă activitate de vacanță în toată deplasarea.

Alt aspect nou și interesant al concursului era faptul că startul era la ora 17:00. Am avut grijă să îmi fac un carbo-loading serios în seara și dimineața dinaintea cursei cu porții generoase de paste, dar nu am putut refuza și o salată grecească. Am încercat și să mă odihnesc cât am putut de mult, iar în ziua concursului m-am forțat să dorm de amiază pentru că urma să fiu pe traseu toată noaptea și o bună parte din ziua următoare. Cumva m-am lălăit cu pregătirile cu echipamentul, drop-bag-ul și pe la 4 fără ceva am plecat un pic grăbit spre centrul Litohoro-ului să găsesc un taxi care să mă ducă la start. Dar, dacă ceva poate merge prost, atunci cu siguranță va merge prost: nu era nici un taxi. M-am agitat un pic, am întrebat în stânga-dreapta, am intrat într-un restaurant, am rugat chelnerii să îmi cheme un taxi, aparent nu era așa simplu: trebuia să ai direct numărul personal al unui șofer ca să îl poți chema. Într-un final m-a văzut cineva care voia să ajungă la start dar nu știa cum. Aiyannis nu apare pe Google Maps, iar Litohoro e un labirint imposibil de navigat. Noroc că îmi salvasem pe ceas traseul spre start din oraș gândindu-mă că poate fac o alergare ușoară joi seara pe el. I-am zis că știu eu să ajung și mi-a zis să merg cu el cu mașina. Era împreună cu un grup de susținători ai unor sportivi din Macedonia și m-au și invitat la un ultramaraton organizat de ei (hai că le fac reclamă în semn de mulțumire): Krali Marko Trails . După mai multe curbe greșite prin Litohoro am reușit să ieșim la drumul spre Aiyannis și am ajuns și eu cu vreo 25 de minute înainte de start. Am făcut ultimele pregătiri și 5, 4, 3, 2, 1 (în Greacă) și am plecat.

Traseul începe cu o urcare de 1500m și, deși era foarte cald, pe măsură ce urcam atmosfera devenea din ce în ce mai suportabilă, chiar confortabilă. Cu câteva zile înainte și chiar și cu o seară înainte primisem niște sfaturi de la Costică despre cum să abordez prima parte a cursei. Mă sfătuise să încep foarte ușor pentru a păstra cât mai multe resurse pentru final. M-a convins și chiar mi-am schimbat planul: inițial vroiam să mă ghidez după niște timpi ai unor concurenți din 2016, dar după ce ne-am uitat un pic pe ei am ajuns la concluzia că oamenii au plecat prea tare și s-au tăiat spre final. Deși scoseseră timp bun totuși, se vedea cum a scăzut performanța pe final.

Planul meu declarat era să termin în sub 22 de ore. Concursul ăsta e foarte complicat din punct de vedere strategic: pleci odihnit spre seară când temperatura e numai bună. Apoi vine o urcare lungă de peste 3000m care îți ia toată noaptea și primele ore ale dimineții și pe care, oricât ai vrea, nu o poți face în același ritm ca și ziua. Posibil să salvezi resurse, posibil să te obosească mai mult întunericul. Dimineața începe cu o coborâre lungă, iar pe final e o porțiune de urcări și coborâri când deja temperatura a crescut considerabil. Evident, acești timpi se aplică unuia ca mine, nu unei elite care termină coborârea la răsărit. De aceea, o strategie mai temperată pe început era o idee mai bună.

Spre deosebire de Transylvania, unde simțeam că trag tare pe prima urcare, aici am încercat și am reușit să stau într-un ritm confortabil la început. Ei bine, cu toate acestea, tot am reușit să merg prea repede pe primii 10km ajungând în primul checkpoint chiar mai repede de estimarea pentru finish, în 19h și cu 40 minute mai bine decât cea asumată de 22h. Am zis să continuu tot rezervat, tot fără să simt că îmi forțez vreun pic mușchii și cumva, cumva voi reintra în grafic. Ceea ce s-a și întâmplat: o dată ce a început să se întunece am început să reduc ritmul fără să îmi dau seama. La lăsarea serii alt moment foarte frumos: în pădurile din Olimp e plin de licurici. Eram într-un grup de 5-6 oameni, iar noi cu frontalele noastre eram niște licurici mai mari înconjurați de alte zeci de luminițe care zburau în jurul nostru. A doua urcare a traseului (până la Golna) a fost ușoară, dar mi-a dat senzația că ar fi mai lungă decât mă așteptam, iar coborârea până la Litohoro a fost destul de tehnică. Ținând cont că pe potecă erau multe pietre care făceau gleznele instabile și totul se petrecea la frontală, am lăsat-o destul de încet (dar totuși în alergare, nu mers).

În checkpoint-ul din Litohoro era mare agitație. Multă lume și de la concurs, dar și din exterior deoarece cred că era amenajat pe terasa unui bar. Voluntarii păreau foarte impacientați și mă tot întrebau dacă sunt ok, dacă am nevoie de ceva. Nu voiau sa mă lase să îmi fac mai nimic singur, îmi ziceau să stau ca să mă odihnesc că îmi fac ei: îmi pun ei apă, îmi aduc ce vreau de mâncare. Așa a fost în fiecare checkpoint. Cumva acum îmi dau seama care e justificarea pentru acest comportament: foarte multă lume a abandonat în acest checkpoint. Totodată, aparent vremea nu era ceva normal pentru Grecia pentru perioada aceea, iar anul acesta a fost număr record de abandonuri, dar voi reveni la asta. Eu tot concursul am mers cu ideea că asta e ceva normal pe acolo și că sunt eu mai sensibil și trebuie să mă călesc.

Din Litohoro, care e la altitudinea de 280m, urmează în mare parte urcare pentru următorii 30km în care diferența totală de nivel este de 3400m până pe Skolio, al doilea cel mai înalt vârf din Olimp care are 2910m. Mai sunt si vreo 750m de de coborâre formate din multe porțiuni scurte, dar senzația e că urci în continuu. Am plecat din Litohoro la ora 23 în continuare în ritmul meu, susținut dar confortabil. Am reușit să vorbesc un pic cu Alina la telefon, ceea ce mi-a mai dat un plus de energie. Cumva am depășit câțiva oameni fără efort: nu știu dacă erau obosiți sau se menajau. Unii clar și-au revenit mai spre dimineață deoarece atunci am fost și eu depășit de vreo 2-3. Cam de aici până la sfârșit concursului am mers singur. A urmat checkpoint-ul de la Stavros unde am mâncat o supă și mi-am refăcut stocul de geluri din drop-bag. După Stavros a urmat un fals plat alergabil și o serie de urcări-coborâri foarte scurte până la Koromilia. Imediat după Koromilia poteca mergea pe lânga o țeava ușor îngropată prin care captau apă pentru refugiu de la un izvor de mai sus, iar în anumite locuri mai avea câte o fisură. Prima dată când am trecut pe lângă o astfel de fisură am tras o sperietură zdravănă pentru că se auzea ca și cum un animal răsufla puternic din pădure. Totul a mers bine, am mai trecut printr-un checkpoint, Petrostrouga, realimentare și masă și plecat mai departe.

Am mers foarte bine, constant și vioi, mai și depășeam pe unul-altul. Când au început să apară primele semne ale dimineții m-a ajuns și pe mine un moment de slăbiciune. Nu m-am panicat, am continuat cum am putut și am lăsat oamenii să mă depășească. Era și o zonă foarte stâncoasă și abruptă și îmi aduc aminte și o porțiune scurtă de cățărat pe cablu. O dată ajuns pe platou era deja destulă lumină și am stins frontala, iar văzând checkpoint-ul, am început să îmi revin și am alergat până la el. Urma o curbă de nivel pe sub vârful Mytykas cu ceva coborâre și urcare, însă foarte stâncoasă și tehnică. Am alergat ce am putut, iar restul am mers în stilul meu extra-precaut. Aici deja vedeam soarele răsărit și reflectat în mare, iar culorile dimineții nu m-au lăsat să nu mă opresc pentru niște poze (chiar și cu telefonul).

După Mesorahi, checkpointul de la finalul curbei de nivel se făcea o întoarcere de 180 de grade pe cealaltă parte a muntelui și se urca pe Skala, al patrulea vârf din Olimp (2866m). Urcarea asta a fost din nou foarte grea. Simțeam că împing tare în picioare, dar degeaba, avansam foarte puțin. Posibil să fi resimțit un astfel de efort și din cauza altitudinii. Odată ajuns sus mi-am luat un moment de pauză să îmi trag sufletul dar și să admir frumosul vârf Mytykas (cel mai înalt din Olimp, 2917m) pe care fusesem acum 3 ani. De acolo până pe Skolio (și checkpoint) a mai fost puțin. Era 7 dimineața, și eu terminasem majoritatea urcării din concurs: mai aveam 900m de urcare în cei 40km rămași. Sună bine, dar practic lucrurile nu stau așa, că altfel sunt urcările mai spre sfârșit. Abia acolo m-am uitat prima dată pe listă să văd pe ce loc sunt. Eram pe 27. „Destul de bine îmi zic” si plec mai departe entuziasmat în alergare.

A mai urmat o urcare mică, iar apoi a urmat cea mai urâtă porțiune a traseului (voi decerna acest premiu fiecărui concurs): o coborâre cu pantă ușoară dar pe grohotiș de lespezi. Oricât de atent am încercat să merg, inevitabil am tras o trântă la un moment dat și m-am ales cu o julitură. Ajuns în checkpoint, salvamontul a insistat să îmi curețe rana și să mă bandajeze, deși mie mi se părea că e doar ceva de suprafață. Când mă pregăteam să plec, voluntarul mă avertizează: „No water for the next 16 km”. Soarele era deja sus și era destul de cald. Eram încă la peste 2000m altitudine, dar urma o coborâre de peste 1000m, iar apoi mai aveam vreo 8 km de drum forestier. Aveam 1,2l de apă la mine, dar am decis să fac ca o cămilă și să beau cât pot de mult în checkpoint. Apoi am încercat să nu consum deloc din rezervă pentru 4 km, urmând ca apoi să beau 100ml la 1km alergați. Am respectat întocmai strategia și a funcționat și îmi dau seama că fără ea aș fi avut probleme serioase: foarte puțină umbră pe cei 16km, nici un izvor sau râu. Cam de aici nu am mai văzut nici un concurent până cu vreo 4km înainte de finish când am depășit pe cineva.

Am continuat și am alergat cum am putut și cât am putut și pe coborâre și pe drumul forestier. Pe drum mai era câte un copac sau pâlc de copaci din când în când și eu făceam intervale intre ele: alergam pe porțiunea de soare, mergeam pe cea de umbră. Am ajuns într-un final destul de stors la checkpoint-ul Bitchesi unde era un izvor și am reușit să beau cât am vrut și să îmi torn și pe mine pentru a mă răcori. Am și făcut o pauză de câteva minute la umbră pentru că eram prea încins. Temperatura era foarte mare, sigur peste 30 de grade. Mai aveam 20km pâna la finish, 8km până la următorul checkpoint, iar căldura era de-abia la început. Nu mai aveam decât un gel și vedeam pe notițe că mai am de urcat așa că am decis să îl amân cât pot de mult și să îl iau pe final pentru un sfârșit glorios. Am mai continuat pe drumul forestier tot așa: cât puteam alergam, pauzele de mers cât mai scurte. Ca idee, nu aveam pace-uri fabuloase, dar îmi doream foarte mult să nu mă resemnez și să mă complac într-un mers lipsit de vlagă. „Cu cât merg mai repede, cu atât se termină mai repede” îmi tot spuneam. Deja, la ultra-uri, în punctul acesta îți cam piere cheful de poteci „interesante”, de urcări și coborâri, vrei doar să termini cât mai e. Dacă la început urci 700m cu chef, aici deja începi să strângi din dinți și la urcări scurte de 100-150m. Cel puțin așa mi se întâmplă mie. Ei bine, alergam eu fericit cât de cât pe drumul forestier și credeam că așa va fi în mare până la sfârșit, când văd marcaje că trebuie să fac dreapta pe undeva prin pădure pe niște teren accidentat. A urmat o zonă sălbatică în care poteca nu era așa de clară, mai cu mărăcini, mai cu bolovani, numai cât să-ți taie cheful pe care îl mai aveai. Am luat și ultimul gel cu vreo 14 km înainte de finish urmând ca pe final să mă alimentez doar din ultimul checkpoint. La care am ajuns intr-un târziu și am fost întâmpinat cu urale și felicitări. Din nou m-am răcorit turnând apă pe mine, am făcut o pauză la umbră, am mâncat încă o supă. Voluntarii mi-au pus apă și cuburi de gheață în flask-uri și din nou erau foarte îngrijorați daca sunt bine. Eu eram bine, de fapt toată cursa am fost bine. Nu mi-a fost rău deloc, organismul meu s-a comportat normal. Am simțit doar oboseala și disconfortul termic inevitabile, dar medical eram 100% ok.

M-am ridicat să plec pentru ultimii 12km (mai aveam un punct cu apă undeva cu 4km înainte de finish). Am fost avertizat că ultimii 2km sunt foarte abrupți și că să îi mulțumesc lui Lazaros (directorul cursei, un tip foarte mișto) pentru ei când ajung. Deja îmi imaginam un traseu de coșmar căruia picioarele mele obosite nu îi mai făceau față. Dar m-am uitat la ceas și am văzut că aveam un pic peste 20 de ore. Am calculat un pic și mi-am dat seama ca dacă trag, pot termina sub 22 cum mi-am propus. Așa că am început să alerg serios. Au fost și porțiuni mai tehnice unde m-am limitat la mers, dar unde am găsit 50m de potecă alergabilă am tras cât de tare am putut cu toate durerile musculare sau durerile de la bășicile din talpă. Drept urmare, km 90 a fost cel mai rapid din toată cursa: 6:43. Am și depășit un concurent care mergea resemnat. Am ajuns la ultimii 4 km: 2km de drum forestier și 2km temuți de coborâre extrem de tehnică din descrieri. Am adunat resturile de resurse pe care le aveam și am început să alerg pe forestier, însă nu am mai rezistat prea mult: nu era pic de umbră, aerul era irespirabil: încins și plin de praf. Beam apă la fiecare 100m, eram fleașcă de transpirat, alergam cât puteam doar să văd marcajul care îmi zicea că trebuie să fac dreapta pe coborâre. Drumul era în ușoară urcare. Încordarea era maximă, iar la un moment dat am cedat și am tras niște strigături-înjurături de nervi că nu mai venea poteca. Inevitabil, poteca a venit: a fost doar 1km, într-adevăr coborâre abruptă, dar prin pădure, la umbră și nu cine știe ce mai grea ca altele de până atunci, chiar am alergat multe porțiuni și mi-a revenit entuziasmul. Am trecut linia de sosire cu zâmbetul pe buze după 21 de ore și 50 de minute.

A fost greu, dar m-am simțit bine tot timpul. E prima dată când reușesc să alerg până la sfârșit. A contribuit și faptul că sfârșitul nu a fost pe întuneric. De obicei după km 80 o lăsam moale și mă limitam la mers. Mă dureau mușchii, iar corpul îmi zicea să nu mai alerg. De data asta nu l-am mai ascultat și bine am făcut pentru că era doar o amăgire. O dată ce începeam să alerg mă simțeam bine, treceau durerile. Voi ține asta minte și voi aplica pe viitor. Ca de obicei, m-am alimentat foarte bine în fiecare checkpoint. Am mâncat cât am putut: chips-uri, alune, banane, pepene, iar în câteva checkpoint-uri sendvișuri și supă. Nu cred că am exagerat deoarece și la final eram destul de înfometat. Nu am avut nici o problemă digestivă, iar pentru asta sunt foarte recunoscător stomacului meu, care pe lângă mâncare a făcut față  la 19 geluri, care s-au dovedit a nu fi îndeajuns, amânând vreo 10km momentul când l-am consumat pe ultimul, undeva pe la km 85. Ar mai fi mers cel puțin vreo 4. Am mai folosit și tablete energetice cu magneziu și potasiu, dar din astea am avut destule, plus vreo 3 plicuri de izotonic pe care l-am tot diluat. Legat de hidratare am calculat că am consumat minim 18l (cred că totuși au fost bine peste 20) de lichid însemnând apa și cola băute sau luate pe traseu din checkpointuri. Temperatura a fost ridicată chiar și pentru perioada aceasta a anului și pentru Grecia, iar noaptea, la altitudini de peste 2700m pe vânt nu am avut nevoie să îmbrac nici un alt strat. Văzând statisticile de pe site-ul concursului a doua zi am înțeles și motivul îngrijorării voluntarilor: au fost 88 de abandonuri din 174 de concurenți care au luat startul, însemnând o rată de 51% de abandon. 7 din cei 88 au terminat în peste 28h, timpul limită înițial care a fost prelungit cu o oră de organizatori. Ca idee, rata de abandon era de obicei între 20%-30%. Mai multe statistici aici direct pe site-ul concursului. E clar că ediția aceasta a fost una specială și mai dificilă, iar faptul că am reușit să îmi îndeplinesc obiectivul în aceste condiții mă face să mă simt mai mult decât mulțumit. Ținând cont că e aproape și că mi-a plăcut foarte mult, e foarte posibil să revin și poate atunci mă gândesc la un timp mai bun.

După cum ziceam: am primit ce-am vrut și chiar mai mult de-atât. Consider că cele 2 curse de anul acesta au fost ce poate fi mai greu, iar de acum încolo mă gândesc că, dacă prind și eu vreme normală, nu poate fi decât mai bine. Merg de ceva vreme pe munte și alerg la curse montane de câțiva ani și știu ce înseamnă vremea rea pe munte. Cele două curse au pus problema vremii rele în contextul unui efort susținut și de lungă durată și m-au ajutat să învăț să rezist perioade lungi de timp, să nu renunț și, mai mult decât atât, să continuu să mențin intensitatea efortului. Și eu sunt surprins de cât pot duce, de cum mereu mai găsesc resurse și încă un nivel de rezistență. Sunt sigur că încă mai pot avea surprize, că nu le-am văzut încă pe toate. Ultramaratoanele sunt curse în care sunt șanse mai mari ca multe să meargă prost la un moment dat. Li se întâmplă altora mai pregătiți și mai experimentați. Pe lângă efort, trebuie să fii capabil să faci față și situațiilor în care te pune muntele, dar și surprizelor pe care ți le mai pregătește psihicul. Sunt atâtea momente în care te întrebi ce cauți acolo, îți zici că nu mai are sens, că mai bine abandonezi. Nu zic nu, câteodată trebuie să te recunoști și învins și să renunți, nu are sens să continui dacă mai mult îți faci rău, dar trebuie să înveți să recunoști momentele astea și să evaluezi situațiile sincer; e așa de ușor să te minți singur. De-aia e important să te antrenezi și psihic: inevitabil în ultimii kilometri distanțele par mai lungi, urcările mai mari, pare să nu se mai termine. Am învățat să îmi păstrez mai mult calmul și, dacă îl pierd, să îl recuperez repede și să continuu indiferent de cât de mult chef am sau nu am; mereu peste 15 minute voi fi alt om, iar ce a fost a fost doar un episod.

Duminică, la întoarcere, citeam articolul lui Robert Hajnal despre Lavaredo și am rezonat puternic cu un fragment: „Dacă ar fi să definesc ultramaratonul, aș zice că e un sport în care faci constant un management al durerii. Cu cat reușești să o faci să apară mai târziu, durerea,  să o controlezi când apare, sa o înduri și sa îi faci față cu atât vei ieși mai bine în clasament.” . Zice bine omul, doar a luat acolo locul 5, dar același lucru e valabil și pentru noi și pentru obiectivele mai de nivelul nostru. Experiența per total este fantastică: este ca și cum faci o întreagă tură montană de câteva zile: frumusețea, experiențele, emoțiile sunt toate acolo, la finish îți pare că au trecut câteva zile de când ai plecat și că tu ești altul. Sentimentul când treci linia de sosire e de nedescris: ai realizat ceva arbitrar, un pic absurd și lipsit de importanță în contextul lumii (chiar și în contextul cercurilor mai apropiate), dar importanța e dată de ce înseamnă pentru tine. Mereu când ai trecut linia de finish deja te gândești că mai vrei, că vrei si mai mult și te gândești care va fi următoarea aventură. Eu am început deja să fac strategia pentru TDS , dar mă uit și mai departe spre anii următori și deja am acumulat cele 15 puncte ITRA necesare înscrierii la UTMB.

 

Data 30 Iunie 2017
Tip concurs trail
Distanță  100km
Diferență de nivel pozitivă 6400m
Bib  334
Timp 21:50:39
Clasare general: 28 / 174 (16.1%)
categorie: M1 13 / 45 (28.9%)
Clasament Clasament
Track Strava

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Google Analytics care, la rândul său, folosește cookies. Continuând să folosiți acest site vă dați implicit acordul pentru folosirea acestor cookies. Mai multe detalii aici / This site uses Google Analytics which, in turn, uses cookies. By continuing to browse this website, you implicitly accept the use of these cookies. Find out more about this here