Press "Enter" to skip to content

2X2 2017

Un maraton greu ca un ultramaraton. De fapt 2X2 este un ultra sky-marathon iar titulatura poate fi un pic confuză și pentru un obișnuit al alergărilor montane. Denumirea vine de la Federația Internațională de Skyrunning care propune definirea unui nou sport: skyrunning-ul cu competiții cu denumiri specifice. Toate aceste definiții se găsesc aici la punctul 2.

Revenind la 2X2, datele tehnice oficiale îl descriu așa: 45km lungime, 4200m diferență pozitivă de nivel. Din start iese în evidență diferența de nivel mare pentru această distanță. În general maratoanele montane de la noi (și aici voi da niște aproximări după ureche făcute de mine, există și excepții) au între 37 și 45 km lungime și diferențe de nivel între 1700m și 2500m. Deci din start dublu. Uitându-te pe profil la laptop vezi că sunt foarte multe urcări și multe coborâri, dar scurte fiecare cu diferențe de nivel mici. Toate acestea însumate dau, în schimb, datele de mai sus. După această analiză pe hârtie trebuie analizat traseul și particularitățile lui. Descrierea lui e simplă: se pleacă de la Bâlea Lac (alt. 2040m), se urcă în șaua Caprei, se aleargă pe traseul turistic până pe vârful Moldoveanu (alt. 2544m), apoi se aleargă înapoi pe același traseu până în șaua Caprei, se continuă pe traseul turistic prin strunga Doamnei spre vârful Negoiu (alt. 2535m), iar apoi se revine pe același traseu în șaua Caprei și se coboară la Bâlea la finish. Astfel se ating cele mai înalte 2 vârfuri ale României într-o singură tură și, ceea ce trece mai toată lumea cu vederea, și alt treilea cel mai înalt vârf: Viștea Mare (alt. 2527m) de două ori: la dus și la întors de pe Moldoveanu. Cu un astfel de traseu ca selling-point cursa nu poate fi decât atrăgătoare. Cred că orice pasionat al muntelui din România s-a gândit cum ar fi să faci și Moldoveanu și Negoiu în aceeași zi. Dar să continuu cu analiza. Tot din fața laptopului îți dai seama că traseul nu coboară niciodată sub 2000m. Efectele altitudinii nu sunt resimțite într-o tură de hiking, însă, când încerci să parcurgi acest traseu în condiții de efort susținut, in timp acesta va se va acumula și va conta considerabil. O altă dificultate introdusă de organizatori o reprezintă timpii limită: 4h pe Moldoveanu, 8h înapoi în șaua Caprei, 11h pe Negoiu și 14h la finish. Bănuiesc că au fost selectați în așa fel, pe lângă pentru a face cursa mai exclusivistă, pentru a limita la aproape deloc timpul parcurs de concurenți pe întuneric (deși lanterna face parte din ehipamentul obligatoriu). Astfel, concurenții care sunt lenți încă de la început sunt scoși din concurs pentru a nu întârzia mai mult mai târziu când se acumulează oboseala. Iar motivul pentru care cred eu că se dorește evitarea parcurgerii pe întuneric este și cel mai important în analiza de dinaintea cursei: traseul este foarte tehnic. Eu am parcurs în anii trecuți acest traseu în mare parte în ture de hiking și credeam că mi-l aduc aminte bine, că e solicitant, dar că nu prezintă mari dificultăți. Aici m-am înșelat. Traseul este tehnic cu foarte puține porțiuni lejere alergabile. Dacă voi mai participa în viitor la cursa asta, categoric voi face cel puțin o recunoaștere a traseului cât mai aproape de data concursului pentru a avea amintirile proaspete. O altă variabilă demnă de menționat când vorbim de Făgăraș trebuie să fie și vremea care poate avea schimbări bruște și violente și trebuie să fii pregătit și pentru asta. Eu am avut la mine și echipament de vreme rea, dar, din fericire, anul acesta vremea a fost excelentă.

Iar acum să revin la cursa propriu-zisă. Planul a fost să fie o cursă-antrenament în care să nu risc nimic pentru a nu avea vreo accidentare surpriză chiar înainte cu 10 zile de TDS. Și faptul că am decis totuși să particip a fost un oarecare risc. Am fost în 2012 pe Moldoveanu în tură de hiking și m-am aflat acolo chiar la prima ediție. Am fost impresionat și mi-am zis că vreau neapărat să particip și eu cândva. Dar în fiecare an am amânat din diferite motive. Anul ăsta, uitându-mă în calendar mi s-a părut că se potrivește cu programul meu și că ar fi fost un ideal ultim antrenament înainte de ultra-ul din Italia și Franța. Așa că m-am înscris și am zis că văd eu. Am venit pe Transfăgărășan împreună cu un grup de prieteni-concureți de vineri seara și am pregătit totul pentru a doua zi. Sâmbătă dimineața m-am trezit la 4:15 și am plecat spre Bâlea pe la 5:15 unde am ajuns după 20 min. Am trecut repede prin controlul echipamentului, iar startul a venit repede. Am plecat destul de tare deoarece strategia „fără risc” însemna să o las ușurel pe coborâri, pe urcare urma să merg cum și cât pot. Am urcat destul de repede în șaua Caprei și pentru a mă poziționa mai în față pentru a nu rămâne blocat în coloană mai târziu. După lacul Capra am avut parte de un peisaj deosebit: soarele de-abia rasărise peste creasta Făgărașului. Nu-mi mai aduc mult aminte din aceasta primă porțiune, am mers bine pe urcări, încet pe coborâri unde m-au și depășit mulți și aproape de începutul urcării pe Viștea am început să mă întâlnesc cu elitele. O particularitate interesantă a acestei curse pentru concurenții mai de pluton este faptul că aici vezi elitele pe traseu cel puțin de două ori (doar o dată dacă ești foarte încet). De obicei eu îi văd pe oamenii aceștia doar la start și gata, duși sunt. De data asta am avut ocazia să-i văd cum aleargă, să îi încurajez, să trăiesc și eu competiția și ca suporter. L-am văzut pe Viorel Pălici, pe Andrei Preda, pe Constantitn Busuioc, Silviu Bălan, am mai văzut și câțiva pe care nu îi cunoșteam, dar i-am aplaudat si pe ei. Din păcate l-am văzut și pe Robert Hajnal șezând pe marginea potecii, accidentat în urma unei căzături. „În fiecare an Moldoveanu ia un tribut, iar anul ăsta am fost eu” zice el. L-am întrebat dacă are nevoie de ceva și mi-a zis că e în regulă și am continuat. Am ajuns pe Moldoveanu după 3 ore și 2 minute. Am admirat un pic peisajul în timp ce am mâncat un gel si am plecat înapoi. Pe traseu i-am încurajat și pe cei din urma mea care încă urcau pe Viștea. Mai târziu chiar le ziceam să se grăbească celor care îmi părea că urmau să rateze timpul limita de 4 ore. Iar pe la kilometrul 22 se pare că Moldoveanului nu i-a ajuns și a mai încercat să ia un tribut. Pe o ușoară coborâre, deși nu alergam, ci doar mergeam mai repede, mi s-a blocat piciorul între două pietre, m-am dezechilibrat și am căzut. În cădere cred că m-am lovit de un colț de stâncă și m-am ales cu o zgârietură destul de urâtă. M-am curățat cum am putut cu apa pe care o aveam la mine și m-am bandajat. Știam că în apropiere trebuie să fie un echipaj Salvamont deoarece trecusem pe lângă ei la dus. Partea amuzantă e că zona asta se numește „la trei pași de moarte”. Am ajuns cu bine la ei și i-am rugat să mă ajute cu un bandaj mai bun și să îmi zică părerea lor despre cât de gravă este tăietura deoarece eu nu vedeam bine. Mi-au curățat bine rana, m-au pansat mai bine și mi-au zis că nu arată chiar așa rău si dacă nu îmi curge sânge aș putea să continuu. Eram jumătate decis să abandonez gândindu-mă că nu are sens să risc o înrăutățire a accidentării care mi-ar fi creat probleme mai târziu. Am decis să merg ușor până în șaua Caprei și, totuși, să mai analizez situația acolo. Ajuns acolo mi s-a părut totul ok și am luat decizia să îl termin, dar cu o mai mare prudență. Nu cred că am fost niciodată mai concentrat ca pe acești 18km. Am fost atent la fiecare pas, nu am ridicat privirea de la potecă. Pe la jumătatea traseului m-am întâlnit cu iubita mea, Alina, plecată în tură de hiking pe Negoiu și la încurajat concureți. Întâlnirea mi-a mai dat un pic de energie și încredere. Am mai alergat pe ici pe colo, însă dupa vârful Lăițel porțiunile alergabile au fost mai puține și mai scurte. La Călțun am luat penultimul gel și mi-am făcut planul să îl iau pe ultimul tot acolo, la întoarcere. Clar, la următoarea participare trebuie să iau mai multe geluri. Am urcat destul de greu pe Negoiu, am coborât la fel și am strâns din dinți pe ultima urcare majoră: Lăițel la întoarcere. O dată ce am trecut de asta am știut că totul o să fie în regulă. Piciorul nu mi-a pus probleme, mai simțeam câte o jenă din când în când, dar nici eu nu mai aveam energie să trag prea tare. Pe ultima parte mă luase o durere de stomac, așa că am stat destul de mult în ultimul punct de alimentare și am mâncat tot ce am putut prinde și am băut câteva pahare de cola pentru a prinde energie pentru ultimul vârfuleț: Iezerul Caprei. Am sprintat pe asfaltul de la Bâlea și am trecut linia de finish cu câteva secunde înainte de 11 ore și 40 de minute.

Data 19 August 2017
Tip concurs trail
Distanță  45km
Diferență de nivel pozitivă 4200m
Bib 161
Timp 11:39:56
Clasare general: 51 / 176 (29% – 118 finisheri)
masculin: 45 / 107 (42.1%)
Track Strava

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses cookies. Find out more about this site’s cookies.