Press "Enter" to skip to content

100 de mile fără milă – 100 Miles of Istria 2018 | RED Course

100 Miles of Istria a fost o cursă mult așteptată, greu de pregătit, greu de parcurs și chiar și acum, la o lună după ce a trecut, greu de înghițit. Am terminat în 29 ore, 4 minute și 12 secunde, un timp mult sub așteptări, un timp la care mă tot uit, încerc să îl înțeleg și să mă împac cu el de când am trecut prin poarta de finish. Sentimentele din zilele imediat următoare au fost de dezamăgire și mă hotărâsem să las acest concurs să rămână în amintire fără ceva consemnat, doar făcusem deja asta la TDS unde rezultatul a fost mulțumitor și experiența în cea mai mare parte pozitivă. Dar pe măsură ce am început să analizez am început să înțeleg și să accept motivele pentru care lucrurile s-au întâmplat cum s-au întâmplat și am decis să scriu un text, fie doar pentru a-mi pune gândurile în ordine și a-l lăsa ca reminder pentru provocările următoare. Am avut și decizii bune și rele și am avut parte și de surprize, unele ce ar fi trebuit să fie evidente, altele pe care nu le-aș fi putut descoperi decât pe teren. Acum, la o lună după cursă, rezultatul rămâne dezamăgitor, dar experiența o consider pozitivă și valoroasă, iar amintirea este una foarte frumoasă. Iată despre ce a fost vorba:

Antrenamentul și supraantrenamentul

Am început pregătirea pentru această cursă la sfârșitul lui noiembrie și am urmat un program de pregătire de la Sage Canaday de 16 săptămâni pe care l-am adaptat la 19 săptămâni cu 3 săptămâni de rezervă pentru odihnă sau evenimente neprevăzute cum ar fi sărbători sau răceli. Detalii despre antrenamente sunt pe Strava sau aici (Strava nu pune bine distanța și diferența de nivel pe bandă). Mi s-a părut foarte greu, dar îmi intrase în cap că pentru astfel de curse volumul este cel mai important și m-am încăpățânat să nu sar nici un antrenament. Am avut zile în care, deși aveam doar easy-run, ieșeam să bifez alergarea doar pentru că trebuia, mă forțam să alerg peste oboseală și îmi ziceam că la fel mă voi simți la cursă în ultima parte. Inițial a fost o idee bună, posibil până spre ultimele săptămâni, deoarece simțeam că oricât de greu îmi este reușesc să fac față și performanțele mele se îmbunătățesc, dar spre finalul antrenamentului a început să fie mult prea greu și am început să am pe lângă oboseală și alte simptome care prevesteau un supra-antrenament. Iar supra-antrenamentul, chiar dacă sună a ceva pozitiv, nu e. Când te antrenezi, practic îți distrugi controlat părți din organism, iar apoi el se repară și consolidează tot ce ai distrus. Pentru a te antrena eficient este nevoie ca toate aceste distrugeri să poată fi reparate la timp, iar la start să ajungi în maximul de formă. Când stresul la care te supui e prea mare și nu ai resurse suficiente pentru refacere, undeva se va face un compromis și sigur ceva nu va mai funcționa la 100%.

Săptămânile dinaintea cursei

Problemele au apărut în ultimele două săptămâni dinaintea cursei, când nu am respectat mai nimic din programul de antrenament fiind dat peste cap de o răceală, de participarea la semimaratonul Brașov Intersport, de Paști și de stres la serviciu. Așadar, pe fondul răcelii care probabil am luat-o și datorită supra-antrenamentului, am făcut o cursă decentă la Intersport, dar nu am reușit să îmi îmbunătățesc timpul decât cu 1 minut față de anul anterior, cu un efort resimțit mai mare. După Intersport s-au aglomerat o vizită la familie și multe probleme apărute din senin la serviciu ceea ce a dus la puține ore de somn exact în săptămâna cursei. Zborul dis de dimineață a completat peisajul și astfel am avut 3 zile cu treziri la 5:30, 4:30, respectiv 3:30. Ajuns în Umag, orașul de finish, am reușit în sfârșit să mă odihnesc, dar nu am avut decât o zi și jumătate la dispoziție. Plecarea din cameră spre start la ora 13, o oră și jumătate cu autocarul până în localitatea de pornire și încă o oră de așteptare în care nu am putut sta locului au contribuit la oboseala acumulată.

Traseul diferit

Startul s-a dat în Labin, oraș istoric din partea de sud-vest a Istriei. Cu câteva minute înainte de start am zis să mă poziționez în față pentru că știam că se începe cu o coborâre single-trail după ce a fost anul trecut. Primii kilometri nu prea contează la astfel de distanțe, timp să recuperezi este destul până la final, însă întotdeauna doresc să plec mai din față pentru confort psihic. Nu doresc să plec cu elitele care au altă viteză, dar vreau să merg cu un pluton care are același ritm ca și mine, iar dacă aș fi blocat în spatele cuiva care merge foarte încet, chiar dacă, din nou, voi avea sute de ocazii să depășesc, acele momente îmi creează o ușoară frustrare pe care prefer să o evit. Mi s-a părut un pic ciudat că startul se dădea în sensul opus față de anul trecut dar m-am gândit că nu poate fi vorba de vreo modificare mare a traseului. Cumva am ajuns în prima linie alături de elite, iar când am pornit, dacă vă uitați pe live-ul de pe Facebook, o să mă vedeți alergând primii 500m împreună cu ei. Știam că nu vreau să stau în acea companie deoarece m-aș fi obosit foarte repede și după ce a trecut euforia am încetinit și am încercat să alerg într-un ritm confortabil. Au fost până la urmă aproape 2 km pe asfalt în direcția opusă față de anul trecut.

Pe tot parcursul cursei nu m-am mai preocupat de cât de diferit este traseul pentru că habar nu aveam pe unde sunt, dar după cursă am comparat track-ul meu cu cel de anul trecut și am constatat că anul acesta traseul a diferit pe 42km față de cel de anul trecut, iar toate aceste diferențe au fost în primii 100km, de altfel și cei cu terenul cel mai dificil. Detalii aici. Evident, tendința e de victimizare și primul gând a fost că e clar că anul acesta a fost un traseu mult mai dificil însă, cel mai probabil, traseele au fost comparabile ca dificultate. Un alt motiv care mi-a alimentat această idee a fost și faptul că învingătorul de anul acesta a venit pe locul 3 în 2017 cu un timp cu 1 oră și 45 minute mai bun. Evident, e greu să compari condițiile dintre 2 ani și există multe motive pentru care s-ar fi putut întâmpla asta. Am găsit și un contraexemplu, un alergător român, Laurențiu Vezentan a terminat anul acesta cursa cu 2 ore mai bine ca anul trecut.

Startul târziu

Până acum nu mi-am pus problema cât de mult poate influența o cursă ora la care se pornește. Am participat anul trecut la Olympus Mythical Trail care a avut startul tot după-amiaza și tot la ora 17, dar acolo nu am avut nici o problemă cu asta. Am terminat în sub 22 de ore și, deși am avut parte de vreo 5 ore de caniculă a doua zi, majoritatea cursei a avut loc pe răcoare exact datorită acestei ore de start. Când l-am auzit pe Iulian Grigore plângându-se de ora de start de la UTMB nu a rezonat deloc cu mine și nu am considerat că ar fi o așa mare problemă: e destul de grea cursa oricum, ce mai contează la ce oră se dă startul? Ei bine, abia acum la Istria am simțit și eu pe pielea mea cât de mult contează asta când pleci la un traseu de peste 24 de ore. În ziua cursei, deși mi-aș fi dorit să dorm mai mult, nu am putut. M-am trezit la ora 8:30 și toată ziua am fost agitat și nerăbdător, ceva ce mi se întâmplă mereu. Am încercat să mă forțez să mai dorm sau măcar doar să stau în pat să mă odihnesc, dar nu am prea reușit. Nici în autocar spre start nu am reușit să mă odihnesc vreun pic. În Labin nu am putut sta locului timp de o oră și jumătate cât îmi mai rămăsese și m-am dus să explorez orașul. Mă bucur un pic că am făcut asta deoarece este într-adevăr un oraș foarte frumos. Astfel, în momentul în care am pornit, eu aveam deja aproape 9 ore de când mă trezisem, 9 ore nu tocmai liniștite, și urma să fac un efort de cel puțin 26 de ore (după estimările mele). Un start dis de dimineață ar fi redus timpul cât aș fi stat treaz la 28-29 de ore, pe când așa, pe timpul realizat am acumulat undeva spre 39 de ore neîntrerupte fără somn, dintre care peste 25 în efort intens. Strava mi-a calculat că din cele 29 de ore timpul de mișcare efectiv a fost de 25 de ore și 24 de minute. Link către track la finalul articolului.

Subestimarea traseului

Motivul pentru care în toamnă am ales să particip la 100 Miles of Istria a fost pentru a parcurge o cursă mai “ușoară” de 100 de mile înaintea UTMB-ului, pentru a vedea cum mă simt, pentru a învăța niște lucruri pe care nu ai cum să le afli la antrenament deoarece nu te vei găsi niciodată la vreun antrenament la kilometrul 150, de exemplu. Am văzut ce impact a avut UTMB-ul asupra lui Iulian Grigore și Claudiu Retea – cursă care a însemnat prima lor parcurgere a unei astfel de distanțe – și eram hotărât să învăț din povestea lor și să experimentez cu ceva mai ușor înainte. Sunt în continuare mulțumit de această decizie doar că, deși 100 Miles of Istria este evident o cursă mai ușoară decât UTMB-ul, ea nu este neapărat o cursă ușoară în sine. Uitându-mă și pe profil și căutând și informații despre regiune mi-am creat o imagine despre Istria că ar fi o zonă cu dealuri line și viță de vie și măslini și că toată cursa va avea loc pe poteci prietenoase care te vor îmbia la alergat. Cumva, tot gândind în acest mod, nu mi-am mai pus problema că deși diferența de nivel nu era considerabilă, ar putea apărea dificultăți de altă natură. Și, evident, m-am înșelat, deoarece traseul a compensat prin multe zone stâncoase tehnice, coborâri abrupte, coborâri abrupte cu destul de multă zăpadă, zone cu nămol, drumuri forestiere alergabile dar tot pline de pietre, multe zone cu asfalt.

Înainte de cursă i-am cerut câteva detalii despre traseu lui Mihai Șerban care participase în 2017. Deși am fost avertizat că prima jumătate este tehnică tot am fost surprins de cât de neprietenoși sunt munții Učka. Chiar dacă nu au altitudini care să îți taie respirația, cel mai înalt vârf fiind Vojak cu 1396m, urcările totuși sunt considerabile deoarece pornesc de pe malul mării, iar terenul este stâncos și sălbatic. Dacă aș compara cu ceva de la noi, acești munți seamănă cu Piatra Craiului. Urcările și coborârile tehnice erau alternate de multe drumuri forestiere alergabile, dar și acestea destul de pietroase. Am fost chiar șocat pe alocuri de cât de dur era traseul, iar faptul că am parcurs acea porțiune aproape în întregime noaptea a făcut totul mult mai dificil. A trebuit să fiu extrem de concentrat să nu calc strâmb și să îmi luxez glezna, de multe ori am mers foarte încet. Încă aveam proaspete în amintire toate căzăturile de anul trecut și nu vroiam să risc. A devenit și mai frustrant la un moment dat când am început să fiu depășit de primii alergători de la cursa de 110km care pur și simplu zburdau fără probleme prin întuneric și pe potecile acelea colțuroase. Mai am de îmbunătățit acest aspect și vrând-nevrând, trebuie să adaug și astfel de teren la antrenamentele mele. Într-adevăr, acest lucru e destul de greu în perioada de iarnă la noi – acesta fiind un minus major pentru pregătirea unei astfel de curse. Când m-a depășit al treilea alergător de la cursa Albastră (de 110km) am decis că, oricât de riscant mi se pare, trebuie să alerg și m-am forțat un pic să cresc ritmul. Riscul a meritat deoarece mi-a ieșit și nu am avut nicio problemă, nu am avut parte de nicio căzătură în zona tehnică. Singura căzătură a fost într-o zonă cu nămol unde nu am avut pe unde ocoli și am luat-o de-a dreptul prin baltă și am alunecat.

Totuși, cu toată subestimarea traseului, am ascultat sfatul lui Mihai și mi-am luat de la început pantofii Hoka One One Speedgoat 2 care au fost minunați datorită amortizării extraordinare de care dau dovadă. Cu toate că am avut mușchii și încheieturile foarte solicitate de traseul tehnic, sunt sigur că m-aș fi simțit mult mai rău cu ceva cu mai puțină amortizare în picioare. I-am apreciat atât de mult încât i-am păstrat și în partea a doua a cursei și sunt mulțumit de decizie deoarece au mai urmat porțiuni dure.

Supraestimarea capabilităților proprii

Al doilea sfat-avertisment care a venit de la Mihai a fost că va fi mult de alergat în a doua parte a cursei. Asta se putea deduce și privind profilul altimetric, însă ce nu poți ști este câtă energie vei fi consumat în prima jumătate pe porțiunea tehnică și câtă vei mai avea pentru a mai alerga două maratoane întregi care totuși mai au peste 1000 de metri diferență de nivel. Am tratat destul de serios acest aspect la antrenament și de aceea am și insistat să fac un volum mare de kilometri, tot gândindu-mă că asta va însemna automat o mai mare rezistență în partea a doua. Aici am greșit din nou deoarece mi-am supraestimat cu mult nivelul fizic la care urma să mă găsesc în a doua parte. Îmi imaginam că va fi greu, dar, de la alte curse știam că tot ce trebuie să fac este să continuu să alerg indiferent de cât de slab ar fi pace-ul și indiferent de cât de obosit mă voi simți.

Așa am ajuns să estimez niște timpi ireali pe ultimele două maratoane. Când am ales această cursă i-am propus și lui Fabi să participe la cursa cea mai scurtă, cea de 41km (cursa Galbenă) care urma să aibă traseul comun cu ultimii mei 41km, iar, la felul în care erau programate orele de start chiar estimasem că voi ajunge la punctul ei de plecare cam la aceeași oră la care urma să ia ea startul și vroiam să încercăm să alergăm împreună. Estimasem că nivelul meu la kilometrul 130 ar trebui să fie compatibil cu al ei la primul maraton. Planurile ne-au fost date peste cap când s-au modificat orele de start și la cursa mea și la a ei, iar acum, pe hârtie, urma să ajung cu o oră înainte să plece ea. Am și afirmat foarte arogant că nu pot sta o oră să o aștept și am decis ca fiecare să își vadă de cursa lui. Ei bine, nu numai că nu am ajuns înainte să plece ea, am ajuns la Motovun la vreo 50 de minute după ce au plecat cei din cursa Galbenă. Pe tot parcursul ultimului maraton am încercat să trag să o prind și să terminăm împreună, dar oricât de tare cred eu că am mers nu am fost nici măcar un pic aproape să realizez asta. Fabi a parcurs maratonul în 6 ore și 23 de minute, un timp extraordinar de bun pentru ea, iar eu am parcurs ultimii 41 de kilometri în 7 ore și 10 minute. Mă bucur că nu am prins-o sau că nu a încercat să mă aștepte deoarece doar aș fi încetinit-o.

Un alt motiv care a dus la supraestimarea mea a fost faptul că m-am ghidat prea mult după indexul ITRA. Indexul ITRA este un scor pe care îl primește orice participant la o cursă afiliată la Asociația Internațională de Trail Running și care încearcă să cuantifice nivelul de efort depus de atlet în acea cursă. Se ține cont și de faptul că o distanța mai lungă e parcursă inevitabil cu o viteză medie mai mică și se ține cont chiar și de dificultăți variabile apărute de la an la an cum ar fi vremea sau calitatea traseului. Astfel, teoretic îți poți estima nivelul într-o cursă înainte să participi și poți presupune cam în cât timp o vei termina. În urma antrenamentului din iarnă mi-am estimat nivelul fizic peste orice nivel am avut în 2017, de aceea când m-am uitat pe rezultatele din anii anteriori, nu m-am uitat decât la indici ITRA mai mari decât indicele meu curent. Acesta acum este 595 și nu știu de ce prin decembrie mi-a fost retrogradat de la 606. Ar mai trebui să țin cont că are o valoare atât de mare datorită rezultatului de la semi-maratonul de la Ciucaș. Dacă mă uitam pe rezultatele de ultra, pentru TDS am avut un scor de 585. Ei bine, deoarece sunt pasionat de statistici și de astfel de calcule, m-am uitat pe rezultatele din anii anteriori din dreptul unui indice de ~610, iar asta însemna un timp la finish de 26 de ore. De aici a apărut dorința mea de a confirma munca depusă la antrenament cu un rezultat care consideram că mi se cuvine. Noroc că astfel de curse te învață repede să fii mai umil și să accepți că în peste 24 de ore se pot întâmpla multe și, cu cât trece mai mult timp, pot apărea din ce în ce mai multe lucruri neprevăzute. E bine să arunci un ochi înainte și pe statistică, dar nu trebuie să iei ca 100% sigur ce estimează ea și să îți oferi o marjă foarte confortabilă estimării tale.

Vezi-ți cursa ta!

Pe tot parcursul cursei m-am concentrat prea mult pe ce făceau sau au făcut alții. Când am început prima urcare am avut primul semnal că ceva nu merge bine, că “nu e ziua mea”. Cu o zi înainte de concurs am făcut o scurtă alergare de test și de atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, deoarece nu mă simțeam în largul meu. Am sperat că încă 24 de ore vor mai aduce niște refacere, dar mi-am dat seama că e foarte probabil ca a doua zi lucrurile să nu “meargă”. Chiar am comentat pe Strava la alergarea de test: “Cam greu azi, dar mâine ai, n-ai mingea, tragi la poartă ”. Calmul și înțelepciunea mea de a nu porni tare nu au ținut prea mult și a început să mă frustreze faptul că mă depășeau destul de mulți. Încercam sa mă consolez cu ideea că îi voi prinde mai târziu, că nu e bine ce fac ei, mai ales ca pe unii îi auzeam cum gâfâie deja. Dar faptul că starea mea nu era tocmai ideală mă sâcâia peste măsură și mă făcea să cred că aș fi cel mai prost de acolo și că, la cum merg lucrurile acum, mai târziu vor merge și mai rău. Mai târziu am și sunat-o pe Fabi să o întreb dacă merg chiar așa de prost sau dacă merg ceilalți prea tare. Totodată, mă gândeam că suntem într-o cursă de Ultra Trail World Tour și probabil au venit numai cei mai buni și eu sunt outsider-ul.

Aveam notați pe telefon timpii lui Mihai din 2017 pe fiecare din cele 4 maratoane și am fost foarte dezamăgit și demoralizat când am ajuns la finalul primului și mi-am dat seama că sunt la 30 de minute în spate față de el. La al doilea maraton m-am mai motivat un pic deoarece a fost doar cu 5 minute mai slab, deși e posibil ca timpul notat să includă și cât a stat în checkpoint-ul din Buzet. Pe al treilea maraton am mers mai slab cu 35 de minute fața de el, iar pe ultimul cu 1 oră și 43 de minute – dezastru. Acum că am trecut prin asta sunt incredibil de impresionat de cum a reușit să meargă pe final. O altă problemă a fost și că înainte de cursă m-am comparat cu el și mi-am bazat estimările mele pe timpii lui. Categoric nu este cazul. Dacă întrebi pe cineva experimentat cum să abordezi un concurs unul din sfaturi va fi: “tu vezi-ți de cursa ta, nu te gândi la alții”. Oricât sunt de acord cu acest sfat, cumva în momentele acelea am uitat să-l mai ascult.

Această competitivitate m-a motivat cât de cât în primii 100 de kilometri. Îmi aduc aminte că pe niște forestiere noaptea, când aflasem ca sunt pe locul 85, am tras de mine să stau după niște concurenți și chiar să îi depășesc, apoi mă mai depășeau și ei, iar eu mereu îmi ocupam mintea cu actualizarea clasamentului virtual în capul meu. După kilometrul 100, însă, nu a mai contat aproape deloc acest aspect și, la o adică, atunci a fost momentul în care a început cu adevărat cursa și momentul în care am început să-mi văd de cursa mea.

Let you entertain you

Oricât de greu mi-a fost am avut și momente pozitive. Câteodată se întâmplă să depășești un moment greu și simți că parcă lucrurile încep să meargă bine. Niciodată nu ține prea mult și e bine să profiți de astfel de momente cât poți. Trebuie să înveți să te bucuri de ce poți în condițiile date și inevitabil ce e în jurul tău îți va influența starea interioară. Traseul acestei curse este incredibil de frumos: munte, mare, dealuri înverzite cu livezi de măslini și viță de vie și orașe medievale. Am prins un apus extraordinar în timp ce urcam pe acea creastă pietroasă: într-o parte soarele apunea și colora extraordinar întreaga peninsulă, în partea opusă era muntele care se termina destul de abrupt în mare. Momentul în care au apărut primele semne ale celei de-a doua zi a fost iarăși special. Noaptea m-a deprimat și m-a chinuit mult, iar când am început să văd semne că cerul se luminează parcă totul a început să meargă. Eram pe ultima urcare înainte de coborârea spre Buzet, una lină și plăcută,, știam că urmează să se termine greul montan și parcă totul începuse să îmi meargă: urcam cu spor. Mă și bucuram că mă gândeam că și coborârea va fi la fel. Din păcate nu a fost așa și a fost una dintre cele mai grele coborâri care iar m-a demoralizat.

Apusul celei de-a doua zile a fost iarăși unul special. Deși eram amărât că nu îmi ieșise planul să îl privesc de la finish și mai aveam vreo 20 de kilometri, eram pe un deal și vedeam marea în depărtare și soarele apunând. Oricât de concentrat eram pe altele la acel moment, atenția mi-a fost furată pentru câteva secunde și m-am bucurat și de acel moment.

Pe tot parcursul nopții m-am gândit că îți poți influenta starea pe care o ai și dacă încerci să fii pozitiv e posibil să te simți mai bine. Parcă a mers dar nu m-am putut concentra mult timp pe asta. În schimb ce m-a făcut să mă simt mai bine a fost conexiunea, deși doar într-un sens, cu cei cunoscuți dimineața în live-ul de pe Facebook. Faptul că am văzut că se uită cineva și faptul că am reușit să fiu pozitiv și chiar să spun o glumă, chiar și fără vreun feedback, s-a întors și mi-a îmbunătățit starea pentru câteva ore bune.

Misery loves company

Singurătatea te consumă mult în astfel de curse. Concurenții sunt din multe țări și nu te înțelegi cu ei, iar mai toți sunt preocupați de problemele lor. Suporterii sunt puțini și, deși te încarci cu un pic de energie de la ei, locurile în care mă întâlneam cu ei erau rare, doar în orașele prin care am trecut. În afară de două discuții telefonice, una cu Fabi și una cu Costică Anghel, nu am purtat nicio discuție care să aibă un minim de complexitate în cele 29 de ore. Eram conștient de cât de important este să te vezi cu cineva cunoscut în timpul concursului, mai ales cu iubita ta, iar la TDS acesta a fost unul dintre motivele pentru care mi-a mers atât de bine. Acolo am fost încurajat de cunoscuți pe traseu, în special de Iulian Grigore care participase la cursă de două ori iar faptul că îmi dădea sfaturi practice la cald a contat enorm. Și acum îmi pare rău că nu am putut face același lucru la cursa lui pe final. Nu partea cu sfaturile, măcar cea cu încurajarea. Iar faptul că o vedeam aproape în fiecare checkpoint pe Fabi care mă încuraja îmi ștergea toată negativitatea și îmi dădea noi puteri. La Istria Costică a intuit că voi avea momente în care voi simți nevoia să vorbesc cu cineva și mi-a zis să îl sun indiferent de oră. Și Costică și Fabi m-au încurajat și m-au ajutat să nu mă mai concentrez pe aspectele negative cum ar fi oboseala, timpul slab și să îmi aduc aminte că ce fac fac din plăcere, ba chiar am plătit pentru asta. Nu îmi place să stau prea mult pe telefon în timpul concursului, de obicei nici poze nu fac, iar internetul este dezactivat, dar aceste mici excepții mi-au prins bine.

Ce m-a mai ajutat considerabil a fost faptul că mi-am făcut un prieten. Unul cu care nu am prea putut comunica deoarece nu aveam o limbă comună: el vorbea doar croată și italiană, eu doar engleză și română. Prima dată când ne-am dat seama că mergem cam la fel a fost între Buzet și Hum. Au fost mai multe treceri printr-un râu destul de mare și de prima dată mi-a făcut semn să nu mă mai chinui să găsesc pietre pe care să țopăi și să trec direct prin apă deoarece îmi va face bine la gambe. L-am ascultat și chiar m-am simțit bine. Mă mir că nu am avut nici o problemă cu bășici în talpă deoarece cam asta se întâmplă când ți se udă șoseta. Nu am stat mereu împreună, dar ne-am tot întâlnit pe traseu. El pleca mai repede din checkpoint-uri, iar eu nu îmi dădeam seama când îl depășeam, dar mereu îl vedeam venind din urmă când mi-era mai greu și îmi pierdeam din energie. Mergând cu el mi s-a reconfirmat teoria că dacă mergi cu cineva e mai ușor. Oboseala asta resimțită e și la un nivel psihologic. Când ești singur parcă numai la asta te gândești; cum ai și pe altcineva pe care să te concentrezi menții ritmul lui fără să te mai gândești. Plus că îți e mai greu să te victimizezi când ești alături de cineva care știi că suferă la fel de mult ca tine. La final, pe penultima urcare care a fost și ultima urcare grea a concursului, aproape de vârf, oricât de mult îmi doream și oricât împingeam în picioare, mă mișcam încet. El a vrut să mă aștepte, dar i-am zis să se ducă. A terminat cu o oră înaintea mea.

Checkpoint-uri și alimentație

Sunt foarte nemulțumit de cât de mult timp am petrecut în checkpoint-uri. Nu știu ce am făcut, nu îmi aduc aminte să fi zăbovit prea mult: am mâncat, am băut, mi-am umplut flask-urile cu apă și am plecat. Îmi aduc aminte totuși că am fost foarte tacticos în toate. Mă gândeam că dacă voi fi repezit mai mult voi pierde timp. Aparent am fost prea tacticos. La Buzet, jumătatea concursului și cel mai important checkpoint am zăbovit vreo 30 de minute. Am mâncat foarte bine două feluri de mâncare caldă: supă și chiftele cu cartofi, mi-am luat a doua porție de geluri din drop-bag, dar nu mi-am schimbat nici hainele nici încălțările. Nici aici nu înțeleg cum am stat atât de mult. Am început să petrec din ce în ce mai mult timp începând cu Butoniga, la kilometrul 117 unde am stat 25 de minute, dar apoi, în checkpoint-urile următoare am tot redus timpul acesta. Am avut grijă peste tot să mănânc mult și bine, m-am odihnit câte puțin peste tot și mi-am masat mușchii picioarelor. Dacă voi mai reveni la Istria, dar și la concursurile ulterioare cred că la asta va trebui să fiu atent cel mai mult: să reduc timpul pierdut aiurea deoarece nu cred că am reușit să mă odihnesc chiar atât de mult și, dacă aș fi reușit să tai o oră din acest timp și să-l scad din timpul final, organismul meu mi-ar fi mulțumit. E important să încerci să termini mai repede și dincolo de competiție, deoarece trebuie să reduci timpul continuu cât îți menții corpul în efort.

Pe partea de alimentație totul a mers bine ca de obicei. Checkpoint-urile aveau mâncare diferită și astfel am ajuns să mănânc de toate: biscuiți, chipsuri, portocale, banane, smochine, alune, nutella pe pâine, cașcaval, șuncă, supă, chiftele, cola. Sunt fericit să am un stomac care să le ducă pe toate și să nu se plângă. Pe lângă ce am mâncat de la ei am avut cu mine un sandwich cu avocado, niște batoane de Snickers, pastile cu magneziu și potasiu de la Isostar și 38 de geluri: 12 geluri Power Gel de 41g fără cofeină cu aromă de căpșuni și banane, 11 geluri Power Gel de 41g cu cofeină cu aromă de măr, 5 geluri Isostar de 20g cu zinc și 10 geluri Isostar de 20g cu BCAA. Dintre acestea mi-au rămas câteva pastile și 3 geluri cu cofeină și 3 geluri fără de la Power Gel, în rest am consumat tot. Mi-au rămas câteva și deoarece, fiind atât de multe le aveam plasate în mai multe buzunare, iar pe final am uitat de unele dintre ele. Mi-a fost teamă că voi rămâne fără energie când am crezut că am rămas fără geluri și mai aveam destul de parcurs. Mi-am dat seama că mai am când mi-am dat o dată rucsacul jos și le-am văzut într-un buzunar. Văd acum că recomandarea de consum de la power-bar este de maxim 4 geluri fără cofeină sau maxim 3 cu cofeină pe zi. Deci am exagerat, dar să fim serioși, și să alergi 170 de kilometri e o exagerare. Mi-a trecut prin gând la un moment dat că s-ar putea să fie totuși prea mult și s-ar putea să îmi facă rău faptul că bag atât de mult zahăr în mine, dar apoi m-am gândit că tot ce introduc consum imediat, deci nu se prea acumulează nimic.

Surprinzător, dar 170 > 100

Inevitabil în cursele de ultramaraton, de la un punct încolo încep să apară momentele dificile cauzate exclusiv de oboseala acumulată, iar felul în care treci peste ele, mai ales rapiditatea cu treci peste ele, îți vor determina timpul final. Am avut astfel de momente în cursele de până acum și m-am obișnuit să trec peste ele. Oricât am încercat să mă motivez înaintea cursei și să mă forțez să îmi aduc aminte acel entuziasm, e greu să am aceeași stare. Entuziasmul se degradează pe măsură ce trec kilometri, peisajul, deși interesant, mă încântă din ce în ce mai puțin, competitivitatea, chiar dacă e încă acolo, începe să își piardă din puterea de motivare, concentrarea începe să se mute pe estimarea distanței și diferenței de nivel rămase și a timpului rămas până la finish. Cu cât rămâne mai puțin, cu atât pare să fie parcă mai mult și totul pare să se miște din ce în ce mai greu. Pante scurte și ușoare pe care la antrenament le alergam mi se par acum foarte grele și abia le merg. Încerc să alerg o porțiune de plat fără să mă uit la ceas. Îmi pare că trag tare, îmi pare că alerg de mult timp și simt nevoia să mă recompensez cu o privire la ceas pentru a mă felicita de treaba bună. Mă uit și mă demoralizez: am alergat doar 300 de metri la un pace la care alții merg. Astfel de momente sunt inevitabile pe final.

Deși am avut câteva momente noaptea în care simțeam că mă ia somnul, greul adevărat a apărut pentru prima dată la checkpoint-ul de la Butoniga. Eram deja de peste 24h treaz și de peste 19 ore în cursă. Am stat destul de mult și am încercat să dorm vreo 10 minute pe un scaun, cred că am și reușit. Nu știu dacă a fost o idee bună, puteam mai bine să mă întind pe iarbă, ar fi fost mai comod. Totuși, dacă m-aș fi întins e posibil sa nu mă fi trezit la fel de repede. De aici încolo am stat destul de mult în fiecare checkpoint, m-am odihnit, m-am masat și am pus mare accent pe mâncare. Am plecat singur mai departe și știu că mi-am pus problema că poate ar fi bine să stau cu cineva în caz că mi se face rău, dar m-am autoevaluat și mi-am dat seama că sunt 100% lucid și aș ști să mă opresc și să chem ajutor în caz că voi avea probleme. Totodată, știam că mintea întotdeauna exagerează situația pentru a te determina să te oprești. Până la final, deși a fost greu, nu am avut nici o problemă din acest punct de vedere. În stări avansate de oboseală apar și halucinații, din fericire sau poate din păcate nu am avut parte de așa ceva.

Ultimele urcări, deși ușoare, mi s-au părut incredibil de grele. Am avut totuși grijă să nu mă opresc și să le fac dintr-o bucată, de odihnit m-am odihnit doar în checkpoint. La Grožnjan mi-am dat seama că mă va prinde întunericul până la final și am regretat decizia de la Buzet de a lăsa bluza groasă și mănușile în dropbag. Noroc că mai aveam o bluză subțire și geaca. M-am îmbrăcat cu tot ce am avut și am plecat. Totodată, de la epuizare sau, cred eu, și de la răceală, mi-am dat seama că atunci când mă opresc din alergat și continuu doar în mers mi se face foarte frig și încep să am frisoane, așa că, de voie, de nevoie, am alergat aproape integral ultimii 21km cu o singură pauză în ultimul checkpoint la Buje.

Ultimii 20km au fost numai coborâre sau plat și au trecut incredibil de greu. Aveam impresia că alerg destul de tare, dar de fapt alergam cu 7 – 8 min/km. La fiecare 900m făceam o pauză de 100m de mers pentru că mă gândeam să nu fie prea periculos să alerg atât în starea mea de oboseală. Îmi verificam atent pulsul pe ceas și totul funcționa în parametrii normali. Pe final nu am mai ținut cont de regula cu mersul deoarece, după ce s-a lăsat întunericul mă lua frigul și dacă făceam doar câțiva pași în mers.

Ultimii kilometri au fost dramatici. Cu 3 kilometri înainte de finish mi s-a oprit frontala brusc (frontala mea luminează la maxim până se consumă bateria și apoi se oprește brusc). Nu am vrut să mai aștept să se încarce așa că am continuat cu lanterna de la telefon. Gleznele mi se umflaseră foarte tare, iar șiretul îmi apăsa pe tendon dar am ales să ignor durerea deoarece mai aveam puțin. Am depășit multe persoane pe această porțiune de la toate cursele; uitându-mă pe clasament îmi dau seama că 7 au fost băieți de la cursa mea. Odată ajuns în Umag, știam că nu voi avea timp să mă bucur de finish și m-am grăbit să intru în interior la căldură înainte să mă ia frigul. Nu mă simțeam bine și nu am răspuns la nici un telefon, doar am rugat-o pe Fabi să trimită niște sms-uri pentru mine prin care să anunțe că am terminat, că sunt bine (cât de cât), dar că sunt foarte obosit și nu pot vorbi. M-am forțat să mănânc paste, iar când am plecat mi-am dat seama că nu pot merge din cauza durerii de tendon de la gleznă și de la frisoanele cumplite așa că am mers cu un taxi până la cazare deși era doar la 1km distanță. Am făcut un duș fierbinte, m-am băgat în pat și am adormit instant. A doua zi totul a fost mai bine: dincolo de o ușoară durere la gleznă,  febra musculară și o stare de oboseală totul părea să fie în regulă. Mi-am dat seama că sunt foarte ars pe mâini și ceafă, lucruri absolut normale pentru un alergător. La festivitatea de premiere continuau să vină concurenți de la cursa mea și chiar nu îmi pot imagina chinul prin care au trecut în a doua noapte.

Plecând în această cursă am dat dovadă de o naivitate duioasă: cumva credeam că există un platou al acestor senzații, că odată trecut de kilometrul 100 ele vor continua să apară la aceeași intensitate și că nu va fi ceva prea dificil să repet mereu rețeta trecerii peste ele. Deși poate părea extrem de evident oricui că 170 de kilometri nu sunt 100 de kilometri, eu am plecat în acestă cursă cu mentalitatea unui ultramaraton de 100 de kilometri. Am învățat că nu există o limită a oboselii dincolo de care totul e la fel. Mă gândeam că odată ce vine “greul de kilometrul 100”, el se va tot repeta până la sfârșit. Nu, greul continuă să devină mai greu, mult, mult mai greu, există un nou greu pentru fiecare kilometru și sunt sigur că și după kilometrul 170 continuă la fel. La UTMB, de exemplu, distanța e aceeași, dar la urcare se mai adaugă 3000 de metri. Și, în plus acolo vremea și altitudinea aduc noi elemente de dificultate. Mă bucur că am avut parte de această experiența înainte de UTMB deoarece acum voi ști să plec mult mai rezervat și mai pregătit. Și există și curse mai grele la care nici nu vreau să mă gândesc prin ce trec concurenții.

Comparând cu TDS de exemplu și starea de spirit a fost alta. Acolo totul părea să îmi meargă bine și, deși am avut și atunci momente grele, mereu mă simțeam în formă și simțeam mai mult sau mai puțin “bucuria alergării”. Ultramaratoniștii au tendința ca în momentele grele să se întrebe de ce se supun singuri unui astfel de supliciu și să își jure că e ultima dată când fac asta. Dacă m-ai fi întrebat la finish sau în ultimii oricâți kilometri dacă voi mai participa vreodată aș fi zis că la o cursă de 170km da, dar nu la 100 Miles of Istria sau altă cursă din Croația. Era o decizie rațională deoarece mă gândeam că tipul acesta de traseu stâncos nu mi se potrivește. Dacă m-ai fi întrebat în cel mai greu moment dacă mai vreau să particip la UTMB răspunsul ar fi fost categoric da deși știu că acolo voi avea alte obstacole mult mai grele. Voi încerca să limitez cursele de această distanța la una pe an deoarece și pregătirea, și cursa în sine te consumă foarte mult, iar recuperarea este de durată.

La o săptămână de la start, stând pe malul mării la Trieste și bând ultima sticlă de ultra-bere pe care o primisem de la concurs nu m-am putut abține să nu mă gândesc că trebuie totuși să revin mai devreme sau mai târziu în Croația la 100 Miles of Istria și să alerg această cursă măcar cum mi-am propus inițial sau mai bine.

Data 6 Aprilie 2018
Tip concurs trail
Distanță  168km
Diferență de nivel pozitivă 6600m
Bib 76
Timp 29:04:12
Clasare general: 60 / 401 (15% – 261 finisheri)
masculin: 56 / 229 (24.4%)
SE M: 23 / 92 (25%)
Track Strava

One Comment

  1. Radu Radu

    Marcel chapeau. Eu nu as putea sa fac tb asta. Dar empatizez. La Maraton la Cj la km 36 mi sa blocat genunchiul. Nu ai idee cate tampenii miau trecut prin cap in ultimii 7 km. Zic 7 ca atata miau iesit. Cred ca de la deshidratare si caldura la un monent dat nu mai eram lucid. Dar cumva am reusit sa termin. 5 ore 20 min. De timp sunt suparat. Dar ca lam terminat nu. Era unica ocazie. Am prea multe boli ca sa mai pot risca.
    Ai dreptate cu recuperarea. Mam dat viteaz si am zis ca dupa Cj fac maraton montan la Baisoara in maini. Bineinteles ca nu mam refacut cum tb si acum trag de o intindere la dorsalul mare si am amanat maratonul montan ptr Ciucas.
    Limita e in noi. Dar tb sa o aflam. Fiecare in felul lui.
    Cu stima si pretuire, Radu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Google Analytics care, la rândul său, folosește cookies. Continuând să folosiți acest site vă dați implicit acordul pentru folosirea acestor cookies. Mai multe detalii aici / This site uses Google Analytics which, in turn, uses cookies. By continuing to browse this website, you implicitly accept the use of these cookies. Find out more about this here