Press "Enter" to skip to content

Ciucaș X3 Ultra 2018

Ciucașul și Istria au fost cursele mele obiectiv de anul acesta. Nu că celelalte nu ar fi fost importante, dar acestea au venit la capătul câte unui program de antrenament, cu tot cu perioadă de tapering înainte; cele din timpul anului doar au fost intercalate în programul de antrenament.

Pentru Ciucaș am urmat din nou programul de Mountain Ultra de la Sage Canaday pe care l-am folosit și anul trecut pentru TDS; pentru Istria folosisem un alt plan, cel de 100 mile care e mult mai dur. După rezultatul slab din primăvară am decis să folosesc programul mai mult ca un ghid și să nu mă mai încăpățânez să îl urmez la literă. Cred că doar într-o săptămână am făcut toate cele 6 antrenamente, în rest m-am cam limitat la 5 pe săptămână. Așa a fost mult mai bine pentru mine deoarece n-am mai ajuns să am săptămâni în care să mă simt foarte obosit și în care să trag cât pot de mine peste oboseală. Am mai schimbat și felul în care am făcut niște antrenamente quality, în sensul că am încercat să le adaptez în așa fel încât să le fac afară și nu pe bandă, de acolo și multele antrenamente la movila din IOR; a rămas totuși și destulă bandă. Cel mai important, în ultimele săptămâni dinaintea concursului am pus accentul pe tapering și pe odihnă și am încercat să nu îmi pese că iau multe zile de pauză consecutive. Nu am pierdut deloc formă fizică din ce mi-am dat seama în ziua cursei și m-am simțit mult mai bine deoarece am fost foarte odihnit spre deosebire de Istria unde după primele 2 ore deja mă simțeam obosit.

Cursa propriu-siză a început bine, a continuat la fel, am avut un moment de slăbiciune pe Pârâul Sterp, iar apoi mi-am revenit și, din nou, am terminat bine. Încă de la start am plecat destul de tare în al doilea grup, primul grup fiind format din Alin Câdei care s-a distanțat din primii metri. Mi-l aduc aminte pe Iulian care alerga în rând cu noi și ne filma și care m-a avertizat să nu plec mai tare de atât. Pe prima urcare am fost depășit de mai multă lume, dar nu m-am preocupat de ei deoarece eram hotărât să îmi văd de cursa mea. Și cursa mea era oarecum cu Costică și Iulian. După ce am analizat timpii lor din anii precedenți, mi-am făcut un plan de timpi intermediari bazat pe datele lor. Pe fiecare segment am scăzut 1-2 minute, totuși. Mi-am creat și o aplicație pentru ceas care să îmi spună cât de în față sau cât de în spate sunt față de acest plan doar pe fiecare segment.  Așadar, toată cursa am stat cu ochii pe valoarea acesta, iar, în prima parte a cursei, am mers mai bine decât planul, iar în a doua parte mai prost, revenind pe minus pe ultimele două segmente. Detalii despre plan aici . Mi-am mai pus pe ceas și alarmă la 40 de minute pentru gel pe care, cu o excepție deoarece am pierdut un gel, am respectat-o. Revenind la cursă, înainte de ultima coborâre înainte de Poiana Stânii am fost prins de Codrea și am fost uimit că nu e mai în față. Dacă tot am avut ocazia să mă prindă, am zis să încerc să stau lângă el să văd și eu cum merge unul bun. Am reușit să stau lipit de el și am ajuns împreună la Poiana Stânii de unde eu chiar am plecat mai repede din post, dar m-am oprit foarte puțin să îmi bag frontala în rucsac. Pe urcare iar am stat în spatele lui și am depășit împreună mai multă lume. Trebuie să spun că nu m-am chinuit deloc și avea un ritm care îmi convenea și pe care mă simțeam bine. Ba chiar la final l-am depășit și am ajuns înaintea lui sus, dar am încetinit un pic să strâng bețele și să le pun pe rucsac și iar m-a depășit. Pe coborâre, în schimb, s-a dus rachetă și am renunțat să îl mai urmăresc deoarece nu vroiam să trag așa tare de la început că nu eram sigur cât mă va afecta. Înainte de coborâre am vrut să strâng bețele deoarece credeam ca mă vor incomoda în canion, dar, acum, dacă mă gândesc mai bine, puteam să le las deschise toată cursa. Pe canion am fost depășit pentru prima dată de Nicolae Loloiu, dar nu i-am dat importanță. Am alergat destul de multe porțiuni în canion și, deși am observat că am un puls măricel, cred că a fost o idee bună și mă bucur că nu am rămas la ideea mea inițială să nu alerg pe nisip. Până la cabana Ciucaș am mers conform planului și nu îmi aduc aminte ceva semnificativ. Doar că la un moment dat, uitându-mă spre Gropșoarele, am văzut că e ceață pe creastă și am tras concluzia că la fel trebuie să fie și spre vârful Ciucaș. Așa că la cabană am luat geaca de ploaie pe mine, deși nimeni nu părea să facă asta. S-a dovedit a fi o idee bună deoarece într-adevăr era și ceață, dar și vânt puternic. Spre Bratocea am fost nevoit de vreo 2 ori să mă opresc și să încerc să îmi dau seama dacă sunt bine pe traseu din cauza ceții și totodată m-am mustrat că nu am făcut nici o recunoaștere anul ăsta pe acolo. Totodată mi-am strâns și bețele și am decis să le las în rucsac până la vârful Ulita deoarece m-am gândit că până acolo e foarte alergabil. Ajuns în pasul Bratocea am dat de Radu Milea care a fost foarte entuziasmat când m-a văzut și a vrut să mă ajute cu cât mai multe, parcă venise la suport pentru mine acolo. Am fost foarte plăcut surprins de atitudinea lui, dar l-am refuzat la orice deoarece nu vroiam să beau sau să mănânc lucruri noi în ziua cursei. M-am mai întâlnit cu el și la baraj și la Poiana Stânii la revenire și de fiecare dată a avut aceeași atitudine, plus sfaturi și încurajări.

După ce am plecat din Pasul Bratocea am fost surprins de urcarea cu care începe această porțiune de traseu, deoarece eu îmi aduceam aminte că e ceva mai domoală. Am regretat că nu am bețele, dar le-am lăsat în rucsac și am continuat așa. La ieșirea din pădure l-am prins pe Cătălin Toda, am schimbat 3 vorbe cu el, mi-a zis că începe să se simtă obosit și să încetinească așa că nu am mai stat lângă el și am plecat în alergare.Cred că la un moment dat a avut niște probleme cu niște câini deoarece am auzit lătrături puternice în spate. La fel, imediat după vârful Grohotiș am trecut la mustață de un grup de vreo 7 câini mari de stână și mă bucur că nu a trebuit să văd cum mă înțeleg cu ei. Nu am avut nici o întâlnire cu nici un câine în toată cursa. Până la vârful Ulita am alergat aproape tot, chiar și urcările și am mai prins un concurent, dar nu știu cine era. A încercat să mă convingă să mergem împreună, dar, chiar după vârf, i-am zis lui să o ia înainte că era clar că îl țineam în urmă.

Dacă tot a fost discuția asta la ședința tehnică, ei bine, cei 2 kilometri de după vârful Ulita sunt, după părerea mea, cea mai urâtă parte a traseului. Rămân la această părere după ce la fel am crezut și acum doi ani. Coborârea pe smocurile de iarbă mi s-a părut infernală deși am făcut-o aproape în mers. Îmi jucau gleznele chiar dacă nu alergam. Am tras ceva înjurături cu voce tare prin zona aceea deoarece încă mă mai durea o gleznă de la entorsa pe care o făcusem cu o săptămâna înainte. Apoi urcarea prin pădure a fost un fel de repetiție pentru Pârâul Sterp doar că mai sălbatică, cu mărăcini și bălării. Mi-am revenit, însă după ce am terminat urcarea și am luat-o spre stâna Nebunu. L-am prins din nou pe alergătorul din față și am ajuns împreună în checkpoint. Cu ocazia asta am aflat pentru prima dată pe ce loc sunt: ni s-a spus ca suntem 9 și 10. După stână mă resemnasem că 10 va fi locul final și eram oarecum mulțumit. Pe porțiunea până la releu m-a ajutat forte mult reminder-ul de la Iulian că e lungă și vălurită și am reușit să rămân foarte calm și să nu îmi pierd răbdarea că nu mai apare releul. De fapt, tot traseul l-am ținut minte destul de bine (cu câteva excepții) deși prin zonele acestea nu mai trecusem decât o dată, la concursul trecut. Tipul cu care eram mergea bine și se distanța pe coborâri, iar apoi îl prindeam și îl depășeam pe urcări. La un moment dat a început să rămână din ce în ce mai în urmă și nu l-am mai văzut.

De la releu am alergat destul de bine spre baraj și am fost foarte atent la marcaje deoarece știam că acolo a pățit-o Costică. Nu a fost cazul și am ajuns cu bine la checkpoint unde mă așteptau Alina, Andrei, Roxana și Patrick. A fost un pic ca la pit stop și toți m-au ajutat cum au putut, eu am mâncat cât de mult și cât de repede posibil și în 10 minute eram gata de plecare. După ce am trecut barajul în fugă, pe partea cealaltă am găsit un concurent ce mergea agale. L-am întrebat dacă e ok, deși se vedea pe el că nu îi e rău, mi-a zis că nu are nimic așa că nu am mai pierdut timp cu el. “Deci 8”, mi-am zis, fiind sigur, din nou că, gata, 8 e poziția finală pe care o pot obține. Faptul că am mâncat mult m-a afectat în perioada imediat următoare, dar cred că după ce am depășit-o (a ținut cam vreo oră) mi-a făcut mai mult bine. Nu mai aveam picioarele ușoare de dinainte de baraj, mă bătea și soarele și mai era și drumul ăla forestier prăfuit care îți tăia tot cheful. De dinaintea cursei mă gândeam că e foarte important să alergi acolo că, altfel, dacă te complaci în ideea că deja ești obosit, că deja e greu, pierzi timp și nu salvezi prea multă energie. Așa că, vrând-nevrând, m-am forțat să fac un fartlek de alergare și mers.

Tocmai când mi se mai ușurau picioarele a început urcarea spre vârful lui Crai care m-a surprins un pic prin faptul ca uitasem cât de lungă e. Am încercat de câteva ori să alerg pantele ușoare dar nu a prea mers. Începeam să rămân si fără apă, dar îmi aduceam aminte că înainte de vârf ar trebui să fie un izvor. Acesta într-adevăr a apărut brusc și m-am bucurat mai mult decât mă așteptam deoarece acolo erau 2 concurenți care păreau cam obosiți (unul dintre ei era Loloiu). Cum m-au văzut au plecat și ei, iar eu nu am mai zăbovit pe la izvor, am luat repede apă, mi-am dat repede pe față și am plecat. Dintr-o dată picioarele mergeau mult mai bine. I-am prins repede, am schimbat câteva vorbe, m-au întrebat ei cum mă simt, le-am zis că sunt în parametri și că mai merg și urcările și coborârile, iar apoi am grăbit pasul. Am ajuns cu vreo 2 minute înainte lor la voluntarul de la vârful lui Crai și m-am tot gândit dacă are sens să merg la mașină care era la vreo 70m în stânga drumului. L-am întrebat pe voluntar ce au și am decis totuși să merg pentru niște cola și ceva solid de mâncare. Am stat puțin și m-am întors repede la drum tocmai când ceilalți ajungeau. Și ei m-au întrebat dacă au doar apă în post și le-am zis că nu, ca au și cola și mâncare. Am văzut că au decis și ei să meargă la mașină așa că am plecat cât de tare am putut deoarece deja eram pe 6.

Până la Tabla Buții am alergat cât am putut și am mai prins pe cineva, cred că pe Sebastian Butcovan și l-am văzut destul de în față și pe cel de pe locul 4. Deja mă entuziasmasem foarte tare și deja îmi făceam planuri că pot trage spre locul 4. Am coborât bine și repede până la Poiana Stânii și acolo l-am găsit pe cel din fața mea, era Petre Andrei Dumitru de la Sportguru, însă când m-a văzut a plecat repede. Eu am rămas totuși un pic să mă alimentez și, la fel am plecat și eu când am auzit că vine următorul fără să aștept să ajungă să văd cine e. Urma să aflu un kilometru și jumătate mai încolo când m-am trezit cu el în spate.

Am plecat pe ultima urcare un pic rezervat deoarece nu vroiam să plec prea tare pentru că simțeam că sunt obosit și știam cât de grea e urcarea. Am mers în ritmul meu și nu am avut nici o reacție când m-a depășit Loloiu care a trecut pe lângă mine ca acceleratul. El a și câștigat trofeul pentru această urcare. Nu știu de unde a găsit resurse deoarece părea destul de obosit când l-am depășit la vârful lui Crai. Totuși, trebuie apreciată urcarea lui pe Pârâul Sterp. Eu am continuat în ritmul meu, am încercat să merg constant, dar până la urmă tot am făcut vreo 3 pauze să îmi trag sufletul. Mi-am pus și frontala și chiar am aprins-o deoarece era destul de întuneric în pădure. La un moment dat a început să plouă, dar nu mi-am pus geaca deoarece eram apărat de pădure. Doar mă rugam să se termine până ajung sus, că nu aveam chef de ploaie și vânt pe creastă. Rugăciunea mi-a fost ascultată și când am ieșit din pădure nu mai ploua. Ajuns în creastă, Andrei Ivanov m-a felicitat și m-a informat că sunt pe 6. Am stat 30 de secunde să îmi trag sufletul deoarece m-a stors această urcare. Apoi am plecat mai departe și, deși de obicei m-aș fi enervat că mai sunt vreo 4 urcări mici până începe în sfârșit coborârea, de data asta mi-am păstrat calmul, iar asta m-a ajutat mult.

Pe creastă și până aproape de Muntele Roșu m-a bătut destul de tare vântul, dar am strâns din dinți și am suportat deoarece știam că o dată ce ajung mai jos urma să fie mai bine. Am făcut o coborâre foarte bună și am ajuns destul de bine la ultimul checkpoint. Am băut repede niște cola și am decis să nu mai zăbovesc. La nici un minut după ce am plecat i-am auzit pe cei din checkpoint făcând gălăgie, semn că se apropia un nou alergător. În momentul acela m-am activat și am decis să alerg cât pot de tare până la finish deoarece nu vroiam în nici un chip să mai pierd și locul 6. Am făcut o coborâre foarte bună, iar ultimii 3 kilometri de plat (ușor în coborâre) i-a alergat cu pace-uri sub 5:00/km. Mă mai uitam în urmă, dar nu vedeam nici o frontală și totodată eram un pic stresat deoarece cu o săptămână înainte, chiar în zona aceea (da, pe plat) călcasem strâmb și făcusem entorsă. Acum alergam și tare și pe întuneric și am fost cât am putut de concentrat. Nu am stat liniștit până nu am intrat în linia dreaptă spre finish din Cheia. Acolo m-am bucurat repede de finish și am plecat repede cu grupul deoarece în același timp era premierea la maraton și Claudiu trebuia să urce pe podium. Ajuns la premiere am început să simt cu adevărat oboseala, însă nu mai conta, eram fericit: reușisem să termin în sub 15 ore cum îmi propusesem și, ca bonus, venisem și pe unul din locurile care se premiază, deci tehnic pe podium. Noaptea nu am putut să adorm până după ora 2 bănuiesc din cauza gelurilor cu cofeină pe care le-am consumat toată ziua. A doua zi premierea mi s-a părut că s-a desfășurat mai repede decât în alți ani, dar, din nou, nu conta, pentru mine doar cursa a contat.

Uitându-mă acum pe rezultatele mele de anul acesta și comparându-le cu anul trecut îmi dau seama că am exagerat considerându-le dezamăgiri. Nu știu unde îmi doream să fiu eu anul acesta, dar rezultatele sunt mult mai bune și evoluția nu putea fi atât de bruscă. Anul trecut la Cindrel m-am bucurat pentru un loc 19, până anul trecut la Rafael nu avusesem nici un rezultat în top 10 (și acum să fim serioși, locul 9 la Rafael nu e cel mai mândru top 10), iar anul acesta am avut un loc 9 la Apuseni, un loc 4 la Marathon 8500 și 6 la Ciucaș. Într-adevăr, concurența a fost mai redusă la cursele acestea, dar timpii realizați se înscriu corect în curba evoluției mele. Poate pun prea mult preț pe rezultatele acestea și poate unii mi-ar zice să alerg mai mult pentru plăcerea alergării. Plăcerea alergării există, e acolo, nu am alergat mai niciodată fără să-mi facă plăcere, dar pentru mine e important și rezultatul, trăiesc cursele și din acest punct de vedere și plăcerea vine și de acolo. Pentru mine sezonul s-a terminat. Dacă mai particip la 1-2 concursuri nu voi mai pune o așa mare presiune pe mine, deci pot trage deja concluzia despre 2018: a fost un an bun, sunt mulțumit și fericit de tot ce ține de alergare. Acum urmează să mă însor.

Data 8 Septembrie 2018
Tip concurs trail
Distanță  103km
Diferență de nivel pozitivă 5000m
Bib  3053
Timp 14:50:38
Clasare general: 6 / 138 (4.3% – 120 finisheri)
masculin: 6 / 108 (5.6%)
Track Strava

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Google Analytics care, la rândul său, folosește cookies. Continuând să folosiți acest site vă dați implicit acordul pentru folosirea acestor cookies. Mai multe detalii aici / This site uses Google Analytics which, in turn, uses cookies. By continuing to browse this website, you implicitly accept the use of these cookies. Find out more about this here